Domnul Profesor Eugen Fruchter a fost dascălul meu de… filosofie din liceu. De peste 40 de ani trăiește la New York, dar generații întregi de târgovișteni încă își aduc aminte de aristocratul cu aer de boemă de altădată, care traversa orașul cu mersul lui domol și îngândurat. Mă bucur că nu ne-a uitat… (Ionuț Cristache)

Târgoviștea Militară

Trăind (de la vârsta de 3 ani) în Târgoviște, am fost mereu stăpânit de ideea că orașul este plin nu numai de istorie, ci și, in particular, de istorie militară, ca o continuare firească, în epocile modernă și contemporană, a importanței sale unice de-a lungul epocii medievale.

Astfel, aici s-a mutat, la începutul secolului XX, Arsenalul Armatei de la București, acoperit de eroismul grupului creat și condus de tatăl scriitoarei de literatură pentru copii din București și a primului ghid turistic al orașului nostru, Mălina Cajal (pe care am omis s-o enumăr printre personalitățile marcante în prima „Scrisoare din America”). Ea mi s-a plâns mai de mult că a intervenit la organele locale să decidă ca o stradă oricât de mică să poarte numele eroului executat de ocupanți in Primul Război Mondial și decorat post-mortem. I s-a răspuns că numele e prea greu de pronunțat de concetățeni, ceea ce e perfect adevărat. Dar nici ea, nici oficialii nu s-au gândit că numele se poate scurta la Herman Solomon, renunțându-se la Kornhauser! Chiar așa apare numele eroului în majoritatea documentelor vremii, cu excepția celor germane, de unde provine numele.

Exclusivismul a împiedicat și revenirea la numele generoșilor proprietari ai Fabricii de Spirt, donatori-fondatori ai Școlii Primare Nr.3 din Sârbi, (cu scopul principal de a-i învăța pe copiii bulgari limba română) „Eliza și Samuil Iosif”, după nume „Pământeni”, de care amintește Ioan Negoescu în „Istoria Școalelor din Târgoviște”, că „o mână criminală a dat foc școlii” în perioada interbelică.

De asemenea, la amalgamata redenumire a străzilor, a dispărut și numele doctorului erou M. Marcovici, căzut pe câmpul de luptă din Bulgaria, dat străzii dintre Calea Domnească și Rapsodiei, deși a fost pus mult înainte de regimul comunist.

Un alt obiectiv militar de însemnătate națională a fost Școala de Ofițeri de Calvalerie „Regele Ferdinand” de pe Bulevard. Un episod interesant s-a produs în 1941, când România a intrat în Război, inițial pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, răpite de URSS. Trecând Prutul, unul din primii căzuți a fost tânărul Locotenent Mihăescu, soțul profesoarei Iliescu-Mihăescu (mai târziu Doamna Baronide) de la „Carabella”, soră a Pictoriței Tanți Iliescu-Mihăilescu. Calul si câinele eroului s-au întors acasă, câinele ghidând calul pe tot parcursul drumului din Moldova până la Târgoviște!

Liceul Militar “Nicolae Filipescu” de lângă Mănăstirea Dealului, unde odihnește capul lui Mihai Viteazul, a încetat să funcționeze aici de la marele cutremur din 1941. Până atunci, aici au predat cursurile și câțiva din viitorii profesori ai noștri de la „Văcărescu”: Vasile Torje (care ne povestea cum l-a antrenat și pe elevul viitor Rege Mihai), Cezar Ivănescu, Victor Brânduș, ș.a. Domnul Brânduș a fost Îndrumătorul Cenaclului Literar „Alexandru Sahia” de pe lângă biblioteca Orășenească din Grădina Publică, condusă de Doamna Nicoară. Clădirea este o copie arhitectonică în miniatură a Sălii „Dalles” din București; se pare că a fost donată tot de darnicul boier Dalles din Bucșani-Dâmbovița. Aici mă reîntâlneam seara cu colegii mei de clasă Dan Drăgan și Puiu Izbășescu, precum și cu alții ceva mai tineri: Gheorghe Tomozei, Doru Țicoș ș.a. Domnul .Brânduș a întocmit și o listă exhaustivă a personalităților de la Liceul Militar (profesori și elevi). O copie mi-a dat-o mie, dar a rămas în casă… Ar fi bine să se caute în arhiva Muzeului. Eu păstrez o admirație pentru doi profesori-savanți ai acestui liceu, pe care i-am elogiat in ultimul meu material publicat in țară, și anume „Tradițiile matematicii și logicii în județul Dâmbovița” din Programul Olimpiadei Naționale de Matematică , Târgoviște, 1987. Primul era profesorul meu de logică clasică Florea Țuțugan de la Facultatea de Filosofie, descoperitorul a mai multe moduri silogistice, 128, decât cele ale părintelui științei logicii, grecul Aristotel, care, împreună cu romanul Galenus au figurat doar 19… La Țuțugan am început lucrarea de diplomă, dar el fiind bolnav de cancer în gât și obținând o aprobare să fie operat în Franța, m-a dat pe mâna Acad. Grigore Moisil de la Facultatea de Matematică, pionierul logicii matematice în România, fiindcă cei din catedra de logică clasică nu se apropiau de logica matematică. Ba, chiar la examenul de stat m-a criticat Conf. Radu Stoichiță că preamăresc logica și filosofia occidentală! Profesorul Grigore Moisil îmi dădea consultațiile mai adesea la Casa Oamenilor de Știință; acolo m-a prezentat Vicepreședintelui Indiei, Dr. Sarvepalli Radharkrishnan, profesor de filosofie la Oxford și viitorul Președinte Indian. În lucrarea mea de diploma, „Valoarea cognitivă a judecăților de relație”, am semnalat o greșeală de logică matematică a Prof. Anton Dumitriu, aflată în cartea sa „Logica Nouă”. Mai târziu am făcut-o publică în revista Casei Corpului Didactic din Târgoviște” , „Însemnări Pedagogice ”.

Cel de-al doilea profesor de la Dealu a fost Eugen Mihăilescu de la Facultatea de Matematică, la care am urmat voluntar in anul V un curs seral de logică matematică. Acesta, împreună cu un reprezentant al vestitei Școli Poloneze de Logică Matematică, Stanislaw Lesniewski, a elaborat teorema numită chiar Lesniewsky-Mihăilescu. În aceeași perioadă, Acad. Moisil mi-a dăruit cursul lui de Algebra Logicii, dactilografiat și cu numeroase adnotări manuale; cred că se găsește tot la Muzeul Județean; eu l-am lăsat în casă…

Un complex centru militar de însemnătate națională a fost la Teiș-Târgoviște. Aici a funcționat Spitalul Militar de Boli Oculare, unic în Armata Română. Alături era Spitalul Militar General, care a avut, printre doctori, pe invățatul Ștefan Odobleja, autorul „Psihologiei Consonantiste”, precursor al ciberneticii. Tot aici, a functionat Tabăra Militarilor Polonezi, refugiați în 1939 după Pactul Molotov-Ribentropp de „Finis Polaniae” până la plecarea lor în Anglia, unde îi aștepta Generalul lor Anders. Aici era gloriosul Regiment 22 Infanterie, precum și un Regiment de Rezerviști. De asemenea, aici a funcționat pentru o scurtă și foarte umană perioadă in 1941, de la intrarea României în război, Lagărul Zonei Petrolifere Dâmbovița-Prahova pentru suspecții (în majoritate evrei ploieșteni) din partidele istorice, precum și pentru adversarii din Rebeliune ai Mareșalului Antonescu.

Garnizona Militară de lângă Biserica Mitropoliei avea la conducere un General. Dincoace de Biserică, în „Parcul Foamei”, erau corcoduși. Noi ne cățăram în pomi să mâncăm zarzărele verzi. Santinelele Garnizoanei nu respectau limita care era admisă (intrarea Bisericii) și își părăseau postul, venind cu pușca spre noi (probabil, ei așteptau să se coacă fructele doar pentru ei) .Așa mi-am rupt singurul pantalon scurt pe care îl aveam pe atunci, agățându-l în grabă într-o cracă.

Un obiectiv militar pentru scrimă (dar și pentru arte) era Sala de Arme de pe strada Justiției, cum și altele mai apropiate sau mai depărtate: Pulberăria de la Lăculețe, Fabrica de Armament de la Mija ( legată de activitatea Acad. Elie Carafoli ) și Depozitul de Armătură de la Găești.