1.RADU PĂRPĂUȚĂ – CREANGA PRIN CREANGĂ

Prietenul nostru de la CULTURA DE SÂMBĂTĂ, scriitorul Radu PĂRPĂUȚĂ, ne-a adus bucuria unei cărți noi… Am publicat, în revista noastră, în mai multe ediții anterioare, fragmente din „plimbarea creanga prin Creangă” pe care o puteți descoperi în noua sa apariție.

POVESTITORUL nostru, cu grația cunoscută de LA BORTA RECE scrie așa: „Cartea aceasta a luat naștere din iubirea mea față de creația lui Ion Creangă, iubire pe care o am încă de pe când conștiința mea era atâtica. Volumul pornește spornic din iubire, dar nu este alcătuit dintr-un șir de encomioane. Căci așa se practică. Cum apare un clasic, cum se pune nu de-o mămăligă, ci de-o statuie. Sau, dacă vreți, o statuie ca o mămăligă: laxă, călduță, bleagă. Stau ciucure în acest caz sugestiile inconștientului național: setea de mit, mentalitatea de asistat (vai! și spiritual), sentimentul unei culturi orfeline… Ce fel de Creangă propun, veți vedea în volumaș. Am credința că se poate ajunge la izvoarele mai ascunse ale Muntelui Creangă. ” / Radu Părpăuță

Cuprinsul noii cărți este următorul: Deliciile materiei • Temeiul mesei • Izvoarele bunăvoinței • Babe, sterpăciuni, fete roditoare și sfinte înțelepte • Dressing humuleștean • Ispașa rușinii • Tenebrele lui Ion Creangă • Popa Duhu – nebunul întru Hristos • Preumblare prin pădurea crengiană și ieșirea în sat • Burți • Addenda (1): Povestea unui om dezamăgit • Addenda (2): Morbus sacer…

Și vă reamintim că Radu Părpăuță s-a născut în 1955, în Tomești, Iași și a terminat Facultatea de rusă-română a Universității „Al. I. Cuza”, Iași. A fost pe rând profesor de țară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist.  Din 1990 scrie la mai multe ziare și reviste; redactor, redactor șef-adjunct și redactor șef al revistei „Timpul”; a tradus peste 50 de volume de istorie, filosofie, literatură la edituri de prestigiu (Polirom, Institutul European), din care amintim aici: Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Antihrist (studii), Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheață (volum urmat de alte șapte de același autor) de Viktor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski, Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, etc. Antologat în volumul Ozone friendly, Editura T, 2002. Volumele de proză sunt Învierea muților, Editura Versus, Iași, 2004 (carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi și nouă, Editura Alfa, Iași, 2012.

2.OCTAVIAN SOVIANY – MOARTEA LUI SIEGFRIED

Marele scriitor Octavian SOVIANY, prietenul nostru de la CULTURA DE SÂMBĂTĂ, a publicat noul și fastuosul său roman Moartea lui Siegfried. Vă reamintim că primele fragmente din această carte excepțională au apărut în revista noastră. De altfel, Octavian Soviany scrie de peste doi ani în fiecare dintre edițiile revistei…

El spune că: „E posibil ca această carte să fie rezultatul unui fel de spirit polemic. Faţă de cine? Fireşte, doar faţă de mine însumi sau mai exact faţă de cel care eram acum câtva timp, pe vremea când scriam Viaţa lui Kostas Venetis. Intenţia de la care am pornit a fost aceea de a scrie un roman diferit, absolut diferit de ceea ce scrisesem anterior. Dacă am reuşit sau nu, vor judeca cititorii. Sigur, nu ar fi surprinzător ca unele dintre mai vechile mele obsesii să se fi strecurat şi în acest text, dar nimeni nu-şi poate schimba în totalitate culoarea sângelui de la o poveste la alta. Iar dacă în cerneala cu care e scrisă o carte, nu se strecoară puţin şi din sângele autorului, e mai bine ca acea carte să nu existe. Iată de ce mă tem ca într-o bună zi, pe peretele alb din spatele meu, să nu se ivească umbrele întunecate ale Nibelungilor, care-l urmăresc obsesiv pe unul dintre eroii acestei istorii.”

Vă reamintim că Octavian Soviany s-a născut la 23 aprilie 1954 la Braşov, a studiat la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie (1975+1979) și este Doctor în filologie al Universităţii Bucureşti (2008). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1995 și a debutat în revista Echinox, 1975 – simultan cu poezie şi critică. Debutul editorial a fost în 1983, cu Ucenicia bătrânului alchimist, Editura Dacia, Cluj-Napoca. A colaborat la majoritatea revistelor româneşti de cultură. A publicat volume de versuri dintre care se pot aminti: Cartea lui Benedict, Vinea, 2002; Alte poeme de modă veche, Pontica, 2004; Scrisori din Arcadia, Paralela 45, 2005; Dilecta, Cartea Românească, 2006; Pulberea, praful  şi revoluţia, Casa de Editură Max Blecher, 2012; Călcâiul lui Magellan, Cartea Românească, 2014. Este, de asemenea, autorul romanelor: Textele de la Monte Negro, Pontica, 2003 (Ediţia a doua, sub titlul Arhivele de la Monte Negro, Cartea Românească, 2011) şi Viaţa lui Kostas Venetis, Cartea Românească, 2010. A mai publicat volume de teatru şi critică literară, iar în 2014 i-a apărut la Casa de Editură Max Blecher  o traducere:  Charles Baudelaire, Florile răului, dar și Pepel, prah in revolucija, IRI UInstitut, Ljubljana, 2013, care reprezintă  versiunea slovenă (traducere de Aleš Mustar) a volumului Pulberea, praful şi revoluţia.  Este deţinătorul mai multor distincţii şi premii literare.

3.DARIA STEMATE – CONFESIUNI LITERARE

DARIA STEMATE este elevă la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște și harnica noastră colaboratoare la CULTURA DE SÂMBĂTĂ. I-a apărut, iată, prima carte. Fragmente din ea sunt, deja, în edițiile anterioare ale revistei noastre. Îi dorim drum lung și rodnic, printre cuvinte…

Dariei i se scrie că: „Îți place să cânți, să dansezi, să citești… Dumnezeu ți-a dat multe daruri. Va veni o vreme când, sub o formă sau alta, te va întreba ce ai făcut cu ele. Să nu irosești aceste daruri, să arăți că ești demnă de ele. Și nu uita, talentul fără muncă, nu valorează doi bani, indiferent de domeniu. Mult succes pe mai departe!”

Din paginile cărții ei: „Eram în clasa a IV-a, absolventă mândră a claselor primare, când „Dăscălița”, cum ar fi spus Goga, mi-a scris aceste rânduri pe a doua pagină a unei cărți. Încă îmi place să cânt, să dansez, să citesc și să scriu, iar volumul de față mă face să fiu oarecum mândră că am putut face un pas mai departe de acea „irosire” a darului pe care l-am primit; mă face fericită pentru că mă văd muncind pentru valoarea aceea despre care vorbea învățătoarea parfumată discret cu o aromă dulce, care m-a învățat să-mi pun ideile în ordine și frazele una după alta pe foaie. Nu mi-am garantat niciodată succesul și nici nu o voi face; dar mi-am promis încercări și am de gând să mă țin de cuvânt. Confesiunile mele literare, scrise una în susul celeilalte, sunt urme sau, dacă vreți, dovezi pentru „o vreme când sub o formă sau alta, te va întreba ce ai făcut cu ele”. Sunt câteva gânduri care au stat întregi unul lângă altul formând impresii și concluzii – propriile mele păreri despre lume și viață, despre oameni și întâmplări, despre bine și rău. Am și eu certitudinile și îndoielile mele, fericirile și tristețile specifice, întrebările și răspunsurile pe care le-am adunat în puținii mei ani. Confesiunile le-am scris ca să mă descarc de toate, ca să reciclez ceea ce mintea mea nu mai vrea sau nu mai suportă; picătura care umple paharul, dacă preferați, pe care am aruncat-o pe foi. Pasagerul clandestin pe care l-am aruncat afară din tren doar ca să trag semnalul de alarmă… Ce semnal? Ce întrebări și ce răspunsuri? Vă scrie o fată cu pretenție, o fată cu frică și o fată cu speranță – de aici…”