Finalul de an este un moment de bilanț pentru majoritatea dintre noi, un moment de analiză asupra noastră, asupra celor cu care ne-am intersectat, asupra lucrurilor în care am reușit sau în care am eșuat, o punere în balanță a mulțumirilor și a regretelor.

Această stare de scrutare a sinelui ne poate surprinde în momentele de solitudine, de retragere din vâltoarea lumii, sau chiar în însuși miezul acestei vâltori, când frica de singurătate este prea puternică pentru a ne lăsa să ne înfruntăm pe noi înșine într-o stare de nuditate a sufletului, dar nu suficient de capabilă pentru a ne înăbuși o dorință ascunsă de a fi altundeva, de a face altceva, de a simți altceva.

Un asemenea răgaz de timp aduce cu sine experiențe transformatoare, experiențe care ne pot lărgi perspectivele, experiențe care ne fac să reflectăm cu privire la timpul însuși și uneori, la condiția tragică a omului. Oare nu din această limitare naturală vine esența omului, evoluția sa ca individ, dar și ca civilizație? Nu de aici vin marile convingeri, ierarhiile de valori, arta? Nu voința de viață este combustibilul vieții umane?

Această condiție umană, inevitabilul, prin diversele reacții și manifestări pe care le produce în noi, aduce unii oameni în viețile noastre, pe o parte din ei îi face să rămână un timp, pe alții îi face să plece, uneori doar afectiv, alteori și fizic, alteori definitiv. Orice contact interuman este, într-o formă sau alta, o explozie. Ea produce o dilatare, o ieșire din sine, o fuziune sau o prăpastie, în urma căreia ne descoperim transformați, oricât de mult am încerca să nu permitem ca acest lucru să se întâmple. Adesea nu conștientizăm sau refuzăm să conștientizăm impactul, din mecanism de apărare, din orgoliu sau chiar din orbire, alteori acest impact are efecte întârziate, dar adânci.

Ne aflăm, iar, la finalul unui an în care au avut loc multe, la finalul unui an care se grăbește să se așeze peste ceilalți, care ne-a învățat, încă o dată, că „timpul nu mai avea răbdare”. Suntem nostalgici după clipe senine, după oameni care au venit, după oameni care au fost pietre de hotar pe drumul nostru, după oameni nehotărâți, după oameni prea hotărâți, după oameni care au plecat sau care ne-au fost luați. Poate am fi vrut să facem lucrurile altfel, poate am fi vrut să prețuim mai mult. Poate am învățat să prețuim mai mult.

Acum, în prag de Sărbători, unii din noi vor înțelege cât de hrănitor este pentru suflet să ne bucurăm unii de alții, așa cum se poate, dacă nu în prezență, atunci în amintire. Sunt oameni care se așază confortabil în mintea noastră, de unde nu mai pleacă, deși, în fapt, sunt plecați deja. Sunt acei oameni cu care schimbăm o vorbă in liniștea sufletului, cu care depănăm amintiri și cuvinte nespuse, în timp ce se adâncesc în fotoliul lor din noi.

Le doresc cititorilor ca în această perioadă să se poată bucura de clipele trăite, de oamenii pe care îi au alături sau de amintirea celor care le-au fost alături, de tot ceea ce i-a marcat, de fiecare cărămidă care a ajutat la construirea a ceea ce sunt ei astăzi.

Sărbători pline de pace!

ERICA OPREA e studentă la UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de Carabella…