Mihai Constantin RANIN a făcut istorie teatrală la Târgoviște și, iată, continuă să facă… Minți înguste l-au izgonit în urmă cu câțiva ani din teatrul Tony BULANDRA, pe care l-a construit cu dăruire și pricepere de manager adevărat al unei instituții de elită. Aleşii, din dispreţ faţă de actul artistic, faţă de artă, spunea într-un interviu mai vechi Mc RANIN, au considerat că teatrul poate fi o secţie la primărie… Am rezistat prin proteste, printr-o activitate susţinută nefinanţată, doi ani, apoi am fost numit incompetent şi demis tot cu ajutorul oamenilor importanţi din teatru, cu toate că aveam săli pline, un festival internaţional („Babel” se numea) cu buget zero, unsprezece participări internaţionale cu un spectacol şi un premiu la Festivalul Apostrof din Praga. Nu a contat nimic în faţa politicienilor veroşi şi cruzi, naturi bolnave şi mediocre. Dar, a fost o lecţie de viaţă. Chiar actorii angajaţi de mine, unii foşti studenţi, au hotărât să pactizeze cu diavolul… Am râs aşa cum am râs atunci când V. I. Frunză, care montase două spectacole la Târgovişte la chemarea mea, m-a „potcovit” cu nota 1 (unu) la evaluare… Și, mai adaugă domnia sa, să faci un teatru este mai important decât să faci un spectacol. E ca şi când în loc să plantezi un copac, plantezi o pădure. Mi se pare fantastic.
Ne-a răspuns, de curând, întrebărilor de mai jos și suntem onorați de colaborarea domnului Mihai Constantin RANIN la seria nouă a CULTURII DE SÂMBĂTĂ…
Ionuț CRISTACHE: O mare actriță spunea că între teatru și comorile lumii ar alege teatrul. Dar Dumneavoastră? Este rațiunea nebunia omului tare?
Mc. RANIN: Teatrul este o comoară a lumii, o comoară ce-şi schimbă în permanenţă forma, rămânând veşnic în avangardă. Nu aş putea trăi în afara teatrului. Toată viaţa mea, fiecare gest, fiecare respiraţie, fiecare vis îmi confirmă acest lucru. Cât despre raţiune, nebunie şi tărie… trebuie să ne amintim de viziunile şi acţiunile lui Don Quijote. Este un personaj care mă bântuie… Textul l-am adaptat pentru trei spectacole, unul a deschis calea teatrului profesionist în Târgovişte.
I.C.: Cum credeți că poate să fie atunci când dramaturgul trebuie să se supună fără… replică?
Mc.R.: Bine… Ca să nu supăr pe nimeni am preferat dramaturgii decedaţi. Şi trădarea textului poate fi o formă de admiraţie faţă de un scriitor.
I.C.: Lumea personajelor lui Shakespeare are regulile ei, diferite adesea de cele ale realității. Nu devine împovărătoare o asemenea construcție pentru regizor?
Mc.R.: Depinde de regizor. Eu nu cunosc regulile realităţii. De aceea mi se reproşează că le încalc. Cred cu tărie că Viaţa e Vis ( Calderón ) sau că „Lumea-ntreagă / E-o o scenă şi toţi oamenii-s actori / Răsar şi pier, cu rândul, fiecare”. (Shakespeare – Cum vă place).
I.C.: Știți cum se spune, nu răspunsurile ne luminează, ci întrebările… Este acesta un sens al spectacolelor Dumneavoastră?
Mc.R.: Spectacolele sunt pur şi simplu obiecte destinate contemplaţiei, sunt obiecte de artă, deci frumoase… Am renunţat de mult să schimb lumea cu ajutorul teatrului… Chiar şi pe vremea comunismului, când eram angajat contra sistemului, nu lupta de idei mă stimula, ci procesul de creaţie în sine, modelarea luminilor şi a umbrelor. N-am căutat răspunsuri, am scormonit şi am accentuat ambiguitatea.
I.C.: Când nu mă gândesc la tot ceea ce poate fi mai rău, mă plictisesc, scria Eugen Ionescu în testamentul său. Poate să fie o replică de rostit pe o scenă sau o șoaptă pentru prieteni?
Mc.R.: Când mă gândesc la tot ce e mai rău, înseamnă că sunt bolnav. Bolnavii fac o artă urâtă. Replica lui Ionescu nu o voi rosti nici în viaţă nici pe scenă.
I.C.: Este teatrul o vibrație într-o cutie?
Mc.R.: Este o vibraţie universală, iar protonii nemuritori din mine sunt parte din ea.