1.

ÎNGER CĂZUT DIN VIS ÎNTR-O ARIPĂ

Înger diliu cu aripile-n transă,
prin zorii vineţi, bulevardul, gara, se-nfiripă.
Burg rotofei sustras dintr-un clişeu cu vechea hansă
şi cu alcoolicii trăgînd licori pe gît şi pipă.

Înger diliu, neprihănit, acolo, într-o vară,
pe şolduri de statuie am dezlegat misterele ascunse-n teoreme.
Simţeam în termometre cum febra nerăbdării ne-mpresoară
şi cum tîrziul nopţii vine prea devreme.

Înger diliu lovit de păsări călătoare; uneori, de streche,
eram copiii florii scăpată din raclaj.
Pe nări scoteam lozinci şi panglici. În ureche,
ne picura, asurzitor, dictonul stelei cu cinci colţuri în picaj.

Înger diliu şi comunard, cu lupa, cu ardoare,
ai căutat ieşiri la mări interioare; adesea, ţară de-mprumut.
Cum stai pe scări de apă şi lumină, astăzi nimic nu doare,
mai mult ca dezlipirea retinei de trecut.

Înger diliu cu inima, cu aripa pansată,
te-ai vindecat demult de febre şi iluzii,
dar vieţii-ntr-o aripă nu o să-i scrie nimeni o erată,
chiar dacă în mătase mai înnoptează duzii.

Înger diliu cu zboru-n pioneze
şi cu medalia tristeţii la un colţ de gură,
tu, lumii, atîta te pricepi să faci: din litere proteze
şi-n buzunar nu ai decît sticluţe şi condeie cu tinctură.

Înger diliu cu sufletul pe buze,
prin zorii vineţi, burgul se-nfiripă.
Uite, din cer coboară carnavaleşti şi tragice ventuze,
înger căzut din vis într-o aripă.

2.

PAZNICUL DE VISE

Sînt zile singure iar altele cu soţ.
Cu toate trăiesc clipa şi cad din calendare,
dar una-i mai zurlie, mai cu moţ –
e ziua mea de mers pe apă în visare.

Las grijile-n paragini şi îndoiala baltă.
Văd prin ochean cîmpia: e Sparta ori poarta Troiei spartă?
Iau minotaurul de coarne, inima-mi tresaltă –
iată, învie din pustiuri Marea Moartă.

Lovesc cu biciul ţărmuri, nălucilor dau pinteni.
Cu fieru’-ncins mă leg la cap cînd nu mă doare
şi vin pe urma-mi hoarde ori comunarzi mai sprinteni,
decît pe aşafod cînd urcă un rege rupt din soare.

Nu-mi scade cu nimic elanu’.
Mai găzduiesc în vene popoare migratoare, în piept mai iau un cot.
Poate-mi voi pierde capul, îmi zic, ca Brîncoveanu –
m-au declarat ghiaurii vremii hughenot.

Dar nu ştiu cum am, deodată, palpitaţii, febră.
Deodată nici de mine însumi nu mai ştiu…
M-ar fi călcat, precis, maşinile pe zebră
de nu mi-ar sta alături, din vis să mă trezească, îngerul diliu.

3.

MARTIRII NEAMURILOR

In memoriam Iuliu Maniu…

Martirii nu au vrut decît,
să fie pur și simplu oamenii normali.
Un guler alb să poarte, nu funia la gît,
și-n rest, în suflet să sădească portocali.

Ursirile la nașteri n-au văzut,
pe cerul lor, nici sîngele, nici spinii,
și după cît ne este cunoscut,
în fașă, martirii n-au avut opinii.

Abia în vremi de secetă și sete,
și-au luat puterea să ne dea de știre.
Altcineva, nu ei, a căutat fără odihnă să repete,
în fiecare veac, a patimilor grea rostogolire.

Destinul lor s-a săvîrșit pe întuneric sau în zori,
dar n-au putut pricepe călăii atîta ironie:
să-i prigonești, să îi despoi și să-i omori,
iar inima-n timpanele cetății să le zvîcnească, totuși, vie! Vie!

4.

LA CONTROL CU STAREA DE FAPT

Starea de fapt este cît se poate de gravă –
are bube dulci, fibrilaţii, acnee.
Nu i-ar strica un plasture, o compresă cumva cu otavă.
Cădem de acord, ar fi o idee.

N-avem timp. Delirează şi mă tem c-o vom pierde.
Îi pun mîna pe frunte: e sloi!
Greu să găseşti printre îngeri de cocs masă verde,
poate doar în căpiţa din „Carul cu boi”.

Starea de fapt e de tot disperată.
La control, i-au fugit din globulele roşii cinci sfinţi.
Nimeni nu dă în numele ei vreodată,
comunicat de scuze cînd derbedeii ajung preşedinţi.

Mă simt dezarmat…Sînt inapt
la război iar războiul acesta-i prea mare.
Datorez laşitatea şi restul unei vechi stări de fapt,
la rîndu-i, altei stări de lucruri datoare.

Stării de fapt nu-i rămîne decît să se-mpace cu soarta.
Nevindecată, creşte melci şi cultivă hamei.
În păpuşoi, o să joace pe Ofelia, ştiţi, moarta,
ce pluteşte în irişii ochilor mei.

5.

CARAEMINESGIALE ŞI MARXISM-SERVILISMUL TÎRZIU

Nu ştiu de ce,
cînd mă gîndesc
la ţărişoara mea,
la Româniiiiiiiia,
se întîmplă cîteva
lucruri ciudate.

bunăoară,
chelilor li se face părul măciucă
sub tichia de mărgăritar;
sinucigaşul îşi duce
pistolul la tîmplă
cum ar duce paharul cu votcă la gură
optzecişti-uteciştii;
dorului i se face de ducă
pe trepte în jos;
extremei drepte de Duce;
în faţa măcelăriei
se ascute lupta de clasă
la un polizor ambulant.

Ei, bine,
de cîte ori mă gîndesc
la ţărişoara mea,
la Româniiiiiiiia,
Manole o căsăpeşte pe Ana
– idem Tristan pe Isolda –
în scara blocului,
la ore de maximă audienţă;
unul cîte unul,
combatanţilor le fuge
Afganistanul de sub picioare
cu solda
postumă.

ţară în băşcălie;
ţară hamletiană
în glumă,

unde
se umplu plămînii cu silicoză
şi gaze lacrimogene degeaba;
unde
manifestaţiile anti
se încarcă cu făraşul,
cu roaba
în dube…

ţara mea cu schizofreni fericiţi,
cu puroaie,
cu incurabile bube
la cap,

ah,
unde nu credeam să învăţ
a trăi vreodată
sloganul:
proletari,
cu toate puterile,
în dansul pinguinului,
servilumiluniţi-vă!