Ne zbatem intr-un cerc vicios al suferinței, dar supraviețuim și, paradoxal, ne dorim mai mult. Ne testăm limitele până când ajungem să nu ne mai aparținem în oglindă. Ne ținem respirația până atingem apogeul disperării, doar ca să putem simți aerul ca pe o vindecare. Ne dorim să facem parte din viețile oamenilor nepotriviți, pentru că lezarea orgoliului, sau chiar umilința reprezintă o stare de imponderabilitate. Nu e durere, e ceva ce poate fi controlat, o iluzie a apartenenței la un grup. Tocmai aceasta e problema pe care încercăm zadarnic să o rezolvăm: suntem conștienți de faptul că ne ancorăm iremediabil într-o realitate compromisă, frustă și fără speranță de remediere, dar continuăm să ne agățăm de orice himeră care ne face să credem că totul e normal. Sau, și mai rău, vedem în suferință o cale de evadare, gândim circular și ne consolăm cu ideea că dacă nu am fi triști nu am cunoaște fericirea. Comparăm fiecare clipă cu precedenta, fiecare stare cu cea de ieri, ne vedem în ceilalți, dar nu prin ochii lor, ne remarcăm defectele în imperfecțiunile altora. Faptul că facem aceeași greșeală pe care am observat-o la o persoană pe care o considerăm superioară, ne alină rănile, dar nu șterge cicatricile care se formează cu timpul.

Suntem experți în a ne face să suferim fără esență, în a suspina printre lacrimi care nu alină, ci ne prelungesc agonia. Ne place să credem că suntem eroi, dar purtăm pelerină de ploaie, pentru că oferă satisfacția aparenței. Nu suntem pregătiți să scriem cărți, pentru că ne pierdem prin benzi desenate. Ne chinuim inutil pentru că vrem să ne depășim condiția de oameni, chiar dacă nu știm ce presupune. Oferim definiții la ceea ce e complex prin simplitatea lui, doar pentru a ne considera desăvârșiți pentru că atingem propria stare de absolut. Dorim să trăim o suferință intensă deoarece drumul spre vindecare este unicul pe care îl vedem ca pe un act deplin și demn. Iubim într-un mod complet și dureros pentru a ne pierde sufletul, dar, într-un moment crucial, îl vrem înapoi și întreg. Devenim egoiști și suferim, ne dizolvăm într-un proces de vindecare, dar, după ce am atins o stare în care durerea este suportabilă, ne apropiem din nou de un pericol iminent și ne încercăm norocul, jucăm cu toate cărțile pe masă, până când nu ne mai putem salva. Sufletul se retrage și ne lasă să ne descurcăm cu ceea ce ne-a mai rămas. Un trup rece și epuizat, fără strălucire.

Abia atunci știm că suferința noastră este cea mai slabă armă. Conștientizăm faptul că cea mai grea misiune este să fim fericiți în fiecare clipă, nu să devenim fericiți. Ne pierdem printre oameni și inimi, o rătăcim pe a noastră și atunci când o găsim și ne stabilim locul, se schimbă decorul. Fericirea devine alta, într-un nou început. Nu putem metamorfoza sfârșitul în început, chiar dacă ne amăgim.

 Așadar, nu uita că fericirea se află oriunde, doar trebuie să îi oferim concretețe și să ne lăsăm conduși de ceea ce ne face sufletul să zâmbească, nu buzele. Ele sunt înșelătoare. Pot face o fotografie frumoasă, dar nu sunt capabile să o păstreze în eternitate. Suferința ar trebui să fie regăsită doar în melodii, într-un copac pe care iarna îl lasă fără apărare, într-o ploaie, nu    într-un suflet care vrea să fie fericit. Fericirea e moment, nu timp!

IONELA  CRISTINA  MILITARU  este elevă în clasa a XII-a, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…