Acest roman este dedicat unui prieten, mare Actor… O parte din poveste o știu chiar de la el…

salut, a reuşit ea în cele din urmă să vadă, sunt miruna, ultima soţie a eroului vostru, din lunga lui listă de neveste. sper că ai aflat despre mine, dacă nu, uite, îţi povestesc acum. m-au sunat din ţară părinţii mei şi am reuşit să văd ultima emisiune la nişte prieteni care au o antenă specială şi prind postul vostru pe canalul… nu ştiu cum internaţional. ceea ce văd şi aud pe mine nu mă miră deloc, dominic e un actor mare, dar omul din el e plecat cu sorcova, cum se spune. știu că greşesc, sunt încă supărată pe el, de fapt îl iubesc foarte mult, au fost anii mei cei mai frumoşi lângă dominic, chiar dacă destul de puţini. te-am văzut, de fapt, în două dintre emisiunile voastre, atenţie, eşti în pericol, să nu cumva să te îndrăgosteşti de el. o să-i treacă, a mai avut zile asemănătoare, dar nu atât de pline de uitare cum văd eu că stau acum lucrurile. e o întreagă istorie rămasă în urma mea şi a lui dominic, sper să ţi-o pot trimite într-un mesaj peste două zile, e cam mult de scris şi nici starea mea sufletească nu e în ordine. mă gândesc la el şi cred că ştiu ce să vă îndemn să faceţi tu şi doctorul din spital. frumos bărbat, dacă nu te superi pe mine, am impresia că te place… iartă-mă, de aici din canada am început să te simt ca pe o prietenă mai tânără, nu uita că sunt actriţă şi eu am citit pe chipul tău trăirile pe care le ai şi felul în care te-ai implicat în emisiunea pe care o faci. ai găsit şi personajul, pentru că dominic e un tip unic, gândeşte adesea monstruos, dar ştie să se oprească, nu sunt mirată că s-a închis, acum, într-un singur timp al vieţii lui, o să iasă de acolo. am o scrisoare de la el, am primit-o acum două luni, în care spune că dacă tot ceea ce este creat de om este reproductibil, atunci şi noi suntem la fel, reproductibili şi falsificabili. în seara în care mi-a scris el jucase un rol nou, am aflat că a avut un succes mare, s-a vorbit mult despre spectacolul acela. spune tu, miruna, mă întreba el, ce este teatrul până la urmă? acţiunea lui e directă, iar aura personajului nu poate fi despărţită de cea a actorului. de când îl ştiu l-a frământat relaţia lui cu timpul, avem câteva experienţe din scurta noastră căsătorie despre care trebuie să-ţi vorbesc, adică să-ţi scriu. îi plăcea să repete adesea că o mâncare bună valorează mai mult decât un cer înstelat. fac eu pe deşteapta, dar sunt tulburată şi cam speriată. mă uit prin jurnalul meu şi prin hârtiile cu care am venit de acasă. o să primeşti peste două zile toată povestea, merită să o citeşti. dacă tu crezi că te poţi folosi de mesajul meu, ai voie s-o faci. gata, oricum am început să plâng şi numai pe scenă lacrimile mele sunt false. îmi place de tine, miruna.

A rămas lipită de scaun, cu ecranul din faţa ei plin de scrisoarea ultimei soţii a lui Dominic. Şi-o închipuia acolo, în Canada, scriindu-i ei, o necunoscută, trăgând din ţigară şi scuturând nervoasă scrumul în cutia masivă de lângă calculator. S-a oprit cu degetele întinse peste butoanele și clapele obiectului negru din marginea biroului.

mă bucur să te cunosc, a început Dana, aştept cu nerăbdare povestea vieţii voastre. ai dreptate, dominic este ca o încleştare ciudată, lipit de prezentul în care trăieşte şi n-am avut nicio clipă impresia că stau lângă un om bolnav sau măcinat de suferinţă. mi-e tare somn, cred că mă opresc aici, mâine dimineaţă voi pleca foarte devreme să-l cunosc pe tatăl lui, adică socrul tău. abia aștept să-i vorbesc, spre seară, despre tine lui dominic şi să văd cum va răspunde întrebărilor mele. e sigur că şi mie îmi place de tine, nici nu cred că dominic andrei ar fi putut să aibă o soţie altfel decât specială. iertare, dorm pe mine, gândesc greoi şi cred că am mâncat chiar o mulţime de litere, dana…

Trecuse de miezul nopţii, se aşezase în patul ei, încercând să adoarmă. Prin perete, din apartamentul vecin a auzit vocea cunoscută a bărbatului tânăr și dolofan, care se mutase acolo de câteva luni, cu nevasta lui cam urâtă:

–O dau dracului de vopsea, a spus el ca şi când ar fi vorbit de foarte aproape, mi-a intrat şi în urechi… Oricum, a mai zis el, am chef de altceva acum. Uite domnule, ce cur roşu ai…

Se auzea totul, prin capacul de lângă tavan, Dana ştia că patul din vecini va începe, în curând, să trosnească cu toate arcurile lui încordate.

Marţi, în cea de-a cincea zi, trei ceasuri rele au trecut fără urmări. De mai multe minute, Dana rămăsese cu pivirea fixată, ca într-un tablou sprijinit de suportul lui masiv, pe domnul bătrân, înghesuit în scaunul cu roţi uriaşe, acoperit peste genunchi cu o pătură urâtă şi tocită. Tatăl lui Dominic semăna uluitor cu băiatul său, actorul rătăcit într-un prezent continuu şi etern. Lângă fată, lunganul de operator îşi făcea cruce, a doua sau a treia oară, bolborosind ceva.

–Al naibii să fiu, îi spusese el Danei, când am intrat aici mi s-a părut că actorul tău a ajuns înaintea noastră la azil.

Dana venise la şapte dimineaţa în redacţie, a coborât din taxiul pe care-l chemase în faţa blocului cu mult înainte de sediul televiziunii, a simţit că trebuie să meargă prin gerul dimineţii, împiedicându-se în zăpada îngheţată, pe care n-o curăţase nimeni. A găsit pe birou indicaţiile preţioase pe care Stere i le lăsase, ai grijă, zicea, domnul patron o cunoaşte pe directoarea azilului, ne-a transmis să nu filmăm altceva, doar pe tatăl lui Dominic. Lunganul nu avea chef de vorbă, bombănea ceva despre somnul lui care nu-i fusese de ajuns, numai şoferul părea vesel, le-a şi spus pe drum, în maşină, că nevasta lui născuse un băiat cu două zile în urmă.

–Trebuie să faci cinste, a simţit Dana nevoia să spună ceva, după care au înghițit repede cei aproape o sută de kilometri până în oraşul mic, de la marginea unei păduri cu brazi cam uscați, unde se afla azilul de bătrâni.

Clădirea jupuită, cu tâmplărie veche şi geamuri murdare, dormita îmbrăcată în zăpadă, iar în curtea înţesată cu lemne şi cutii vechi nu se simţea nicio mişcare. Bătrânul din hol, pe care Dana l-a întrebat despre directoarea azilului, i-a privit pe toţi trei şi nu le-a răspuns, nici măcar nu s-a oprit să-i asculte, târându-şi galoşii spre o cameră din lungul întunecat al coridorului.

–Da, da, a zis de mai multe ori din scaunul lui cu roţi subţiri tatăl lui Dominic, înţeleg, înţeleg…

Repeta cuvintele şi-i privea neajutorat.

–Eu sunt Teofan Andrei, eu sunt, da, iar Dominic e fiul meu. Îl cunoaşteţi ?

Cum spunea omul acela, se întreba Dana, amintindu-și o emisiune mai veche, cu un academician părăsit in mizerie de toată lumea, în timp ce lunganul îşi pregătea camera, aplecat peste geanta încărcată cu măruntaie de tot felul : bătrâneţea e încununarea unei vieţi ? Se uita peste pagina carnetului subțire, își notase acolo cuvintele rotunjite cu grijă. La bătrânețe, scrisese Dana, a fost semănată ziua de mâine și nu a mai răsărit. Înainte de venirea noastră, îi spusese într-un interviu mai vechi un român întors după cincizeci de ani acasă, nimic nu-i lipsea lumii, iar după plecarea noastră nimic nu-i va lipsi. Om fiind, mai zicea, să nu spui niciodată ce va fi mâine, fiindcă tragedia vârstei nu e de a fi bătrân, ci de a rămâne tânăr. Îl aștepta pe lungan să-și pornească mașinăriile, din cutiile lui ieșea o dâră groasă de lumină, în timp ce pe ultima foaie a carnetului a mai găsit o însemnare veche. Am căzut pe gânduri în atelierul unui olar, citea Dana, îl vedeam apăsând pedala și pregătindu-se cu mișcări iuți pentru gâtul și toarta unui vas. Picioare de cerșetori și cranii de împărați…

–Vrem să vă întrebăm dacă l-aţi văzut, în ultimele zile, pe băiatul dumneavoastră la televizor, a început fata interviul pentru care venise.

–Pe cine, pe Dominic ? a zis bătrânul, ridicându-şi umerii pe spătarul înalt al scaunului. M-a chemat directoarea noastră, la ea în birou, l-am văzut, a continuat el.

Nu-i putea urmări toate cuvintele, bătrânul semăna leit cu băiatul lui, chiar şi barba tot așa de albă şi încreţită era precum aceea a fiului său.

–Idealurile înalte cer şi puţină nesăbuinţă, domnişoară, l-a auzit Dana spunând în microfonul pe care i-l ţinea lângă faţa zbârcită, ascunsă în părul alb şi cam slinos.

–De ce credeţi că e aşa ? a întrebat ea repede, aproape fără rost.

–Ştiţi, a continuat bătrânul, Dedal, tatăl, şi-a văzut cuminte de zborul său spre Sicilia după ce a evadat din labirint…

Uimită, Dana şi-a căutat vorbele.

–Doar fiul lui, Icar, a spus ea repede, a pornit-o spre soare.

Bătrânul a ridicat semeţ capul.

–Vezi, asta e ! a spus el.

Le-a vorbit puţin despre băiatul lui, l-au lăsat să o facă într-un fel de monolog, un Dominic mai bătrân şi mai puţin resemnat umpluse ecranul camerei de filmat, pe care lunganul o învârtea în jurul scaunului de invalid.

–Nu ne-am mai întâlnit de vreo doi ani, băiatul meu e supărat pe mine. Bătrânii sunt din ce în ce mai enervanţi, nu credeţi ?

Vorbea egal şi nu se mai mişca deloc în scaunul lui.

–Aşa suntem noi, apărăm în mod inutil şi ridicol niște ruine biologice şi nişte tristeţi cu care lumea voastră nu prea mai are ce face…

După o vreme, Dana a încercat să oprească tristeţea care se aşeza în camera răvăşită de timp.

–Ce credeţi despre întâmplările pe care le-aţi văzut, despre…

Dar bătrânul n-a mai lăsat-o să termine.

–O să-şi revină, a zis, i s-a mai întâmplat şi când era foarte tânăr, zile întregi se retrăgea în camera lui şi citea, îi duceam mâncarea acolo şi nu ne vedea, nici pe mine, nici pe bunica lui. Ultima dată când m-a vizitat aici mi-a spus că el n-o să ajungă niciodată bătrân. Voi, zicea el, suferiţi de nişte complexe care vă determină să fiţi ipocriţi şi mirosiţi a mucegai. Avea dreptate…

Dana îşi pregătise mai multe întrebări, dar bătrânul Teofan Andrei nu putea fi întrerupt, o singură dată mai văzuse ceva asemănător, într-o casetă pe care i-o lăsase un prieten din liceu. Erau convorbirile cu un filosof descoperit imediat după decembrie ’89, pe care Dana le mai ascultase de multe ori în anii din urmă.

–Ştim că aţi fost un mare artist, fotograf şi pictor, a încercat ea să-i spună.

–Mai sunt, domnişoară, a întrerupt-o el, n-am murit încă.

Au zâmbit, iar lunganul i-a arătat un deget, îndreptat spre tavan.

–Iertaţi-mă, am greşit…

Bătrânul, părând că vrea să se ridice din scaun, a continuat să le vorbească.

–Băiatul meu îmi spunea mereu că fotografia e o imagine în timp real, o imagine care prinde realitatea aşa cum se petrece ea… El are mii de poze făcute de mine.

A tăcut câteva zeci de secunde, privind absent spre camera de luat vederi.

–Dar picturile pe care le faceţi ? l-a întrebat Dana, abia îndrăznind să strice liniştea de pe chipul bătrânului.

–Cu ele e altceva, acolo lumea e interpretată, e un memento sentimental. Fotografia poate fi multiplicată, opera de artă e unică…

Simţeau, Dana şi operatorul, că Dominic e acolo, în camera de la azil; vocea bătrânului era la fel cu aceea a fiului său, chiar şi mâinile şi le mişca în acelaşi ritm incert şi dezordonat.

–Prin reproducere, a continuat bătrânul, aura operei de artă îşi pierde din consistenţă. Prezentul se face văzut prin contactul celui care priveşte cu opera veritabilă…

Pe uşă a intrat, izbind-o violent de perete, directoarea azilului, avea peste o sută de kilograme, o claie de păr i se întinsese ca o umbrelă deasupra capului, iar buzele vopsite strident într-un roşu aprins sorbeau cu zgomot aerul din jur.

–V-a cam vrăjit moşul… E o figură, cred că v-aţi dat seama, a zis bucata de carne umflată, iar lunganului i s-a părut că-i zboară în aerul încăperii camera de luat vederi, sprijinită pe umărul lui drept. Să vă spun eu, a continuat, băiatul lui e un ciudat şi un nebun. I-am zis eu, când a venit acum vreo doi ani, că-i rup picioarele dacă-l mai prind pe aici.

Dana avea deja experienţă în munca de reporter, dar gâfâiala urât mirositoare a femeii din faţa lor o lăsase fără cuvinte. Bătrânii n-au avut niciodată şi nu pot avea nici azi vreo şansă, gândea Dana un început de emisiune pe care să-l facă, dacă ar asculta-o cineva cu adevărat.

–Aşa suntem noi, l-a auzit pe tatăl lui Dominic, acoperind vocea violentă a directoarei obeze, nu mai încurcăm decât moliile care se odihnesc printre cărţile din bibliotecă, înainte de a-şi începe numărul de balet prin cameră.

Nu mai era loc în fața tonei de carne care se aşezase pe scaunul de lângă bătrân.

–De ce, moşule, a întrebat ea cu buzele în microfonul pe care Dana îl ţinea ridicat, nu e bătrâneţea vârsta înţelepciunii ?

I-a răspuns fără să o privească:

–E o minciună… Tot ceea ce mai putem spera e să nimerim într-o lume mai bună. Dincolo…

Teofan Andrei obosise, a cerut un pahar cu apă, pe care Dana i l-a adus, de pe masa verde, acoperită cu o muşama pătată de urmele vechi, amestecate.

–Timpul dă formă bătrâneţii, aşa se spune. Ce credeţi despre întâmplările lui Dominic ? a încercat Dana să intre în întrebările pe care le pregătise.

–Aiurea, a năvălit peste ei muntele de osânză, aproape apucând microfonul…Viaţa e altfel decât în cărţile voastre.

Doamna grasă, cu aerul ei de gospodină ridicând capacele oalelor de pe aragaz, se pricepea la toate.

–Ştiţi, a vorbit rar bătrânul, fiul meu e un mare actor, joacă acum un fel de rol greu, dar o să iasă de pe scenă, a învăţat cum s-o facă…

Dana citise undeva gândul unui artist, bătrâneţea e încununarea unei vieţi, o etapă de viaţă şi nu o boală. Totuşi, unii oameni moştenesc o uzură precoce, fiindcă bătrâneţea începe atunci când crezi că poţi face toate lucrurile ca şi în tinereţe, dar le laşi mereu pentru mâine. A înţeles că Teofan Andrei nu dorea să vorbească prea multe despre fiul lui, istorii vechi se aşezaseră între ei, dar a continuat să adune în memoria aparatului folosit de operator cuvintele bătrânului.

–Noi suntem ca o părere, a mai spus. Eşti bătrân atunci când la ieşirea din camera duşului eşti bucuros că s-a mai aburit oglinda.

Directoarea umflată chinuia scaunul fragil de sub tona ei de carne.

–Aşa, moşule, nu degeaba îţi spunem noi pe aici filosoful…

El nu părea să o audă.

–Mi-a scris cândva fiul meu, a continuat el, că omul ştie că a îmbătrânit atunci când lumânările de pe tort costă mai mult decât tortul.

Au plecat după o oră şi ceva, femeia uriaşă îi invitase insistent la masă, dar nici Dana, nici lunganul n-ar fi putut înghiţi ceva lângă şefa slinoasă a azilului.

–Ce muiere deșelată, seamăna cu scroafa din cotețul bunicii mele, a mormăit şoferul lor, ieşind încet pe poarta dărăpănată a clădirii cenuşii, rămasă în urma lor.

Pe bancheta din spate, Dana încerca să-şi adune gândurile pentru reportajul pe care trebuia să-l facă repede şi să-l dea în emisiunea de seară. Se crede, încerca ea să aşeze cuvintele pe carnetul deschis şi sprijinit de spătarul scaunului, că bătrâneţea e de obicei o amputare a elanurilor, printr-o curgere domoală a experienţei, o întoarcere către trecut care se însufleţeşte prin forţa amintirilor, pentru că viitorul este mort. Tatăl lui Dominic, a mai continuat Dana, înşirând cuvintele pe hârtie, ne-a spus puţine despre băiatul lui şi ne-a întrebat dacă e bine din punctul de vedere al moralei ceea ce citise el de curând. Un genetician crede că e posibil să resetezi celulele pentru ca ele să se comporte ca la începutul vieţii şi să înlături cauzele îmbătrânirii, nu doar să tratezi simptomul ei.

I-au rămas în minte cuvintele pe care Teofan Andrei le-a spus rar, în microfon, la sfârşit.

–Asta e, bătrâneţea este ca o iarnă pentru ignorant şi precum secerişul pentru înţelept. Un lucru drăguţ la bătrâneţe e că poţi să fluieri în timp ce te speli pe dinţi.

Frânele maşinii au scârţâit zdravăn, lunganul a ajuns cu capul în parbriz, iar şoferul lor a strigat speriat:

–Frate, ne omoară nenorocitul…

Dana a apucat să vadă tirul mare din faţa lor, îndreptându-se spre maşină şi s-a înghesuit spre podea, între scaunele învelite în huse albastre. A mai simţit cum alunecă pe asfalt sub apăsarea frânelor roţile mașinii şi s-a făcut linişte. Rămăsese înţepenită între spătarele din fața ei, un singur gând avea în minte, ultimele cuvinte pe care apucase să le scrie în carnetul ei erau: moartea e mai aproape de tine, ca pleoapa de ochi.

N-au fost decât secunde, dar i s-a părut o veşnicie.

–Am scăpat, Dumnezeule, borș ne făcea…

Lunganul abia mai putea să scoată cuvintele din gura care i se făcuse ca o pungă, legată zdravăn de margini. Au avut noroc, şoferul lor reuşise să învârtă maşina spre un drum îngust, croit direct spre câmpul îngheţat de lângă şosea.

–Porcul dracului, a mai spus lunganul, coborâseră toţi trei în noroiul de lângă maşină, tirul oprise la câteva sute de metri pe şosea, dar plecase repede, după ce din cabina mare cineva se dăduse jos şi-i privise din depărtare pe Dana şi pe cei doi bărbaţi.

N-au mai scos o vorbă până în holul televiziunii, abia acolo Dana a simţit cum i se taie picioarele, s-a sprijinit de braţul operatorului, aproape împleticindu-se amândoi.

–Îţi dai seama, a zis cu voce slăbită fata, puteam să murim toţi, am fost la câteva secunde de sfârșit…

Celălalt a mormăit ceva, ea n-a înţeles aproape nimic. Până la urmă, pasul dintre timp şi veşnicie e scurt, dar teribil. Ochii mari ai lui Dominic i-au apărut pe un fel de ecran umflat de aerul cald al redacţiei, în care Stere vorbea precipitat şi agitat. Dana nu-l auzea deloc, era gata reportajul pentru emisiunea de seară. Bătrâneţea e timpul în care modul cel mai natural se potriveşte cu pragul veşniciei, rostea Dana în finalul reportajului pe care îl terminaseră. La plecare, a încheiat Dana, tatăl lui Dominic ne-a mai spus cum simte el bătrâneţea, toate îţi rămân şi la toate le lipseşte câte ceva.

I se facuse dor de actorul firav, de personajul poveştii în care intrase. Telefonul Danei a sunat mişcându-se pe biroul ei acoperit de casete şi hârtii de tot felul.

–Maxim sunt, a auzit ea din cutia cu butoane, lângă mine e un domn care se întreabă dacă ne mai vedem azi.

Nu mai zâmbise de la plecarea din azilul încleștat în zăpada de sub munte.

–Ne vedem, eşti de gardă? Mă gândeam să ne uităm împreună cu Dominic la reportajul pe care noi l-am terminat acum câteva minute.

Să aduni toți norii, ca la un apus de soare, în uitarea trecutului tău, gândea fata, iar pe scenă picioarele actorilor se încurcau în pași mărunți, cu călcâiele tocite, întinzând peste ziua de mâine pânzele rupte ale corabiei în derivă. Tăcut, Dominic o aştepta în faţa camerei de spital, se așezase pe un scaun ruginit şi privea nemişcat spre uşa deschisă a unui salon. O femeie plângea, cu lacrimi puţine, lângă un pat, adunând lucrurile din cutia noptierei vopsite în alb. Bărbatul ei murise pe masa de operaţie în dimineaţa acelei zile. Noi suntem cei de pe urmă, ar trebui numai să plângem toată ziua, pentru că aşa au făcut cei dinainte de potop, își mai spuse Dominic, fără să-şi amintească trecutul întâmplărilor lui dinainte, dar rememorând replici întregi din viața trăită pe scenele teatrelor în care jucase. Toată dimineaţa fusese iscodit, doctorul Maxim îl plimbase într-un timp abstract, uimit de ceea ce i se întâmpla pacientului său. Pașii pe care-i făceau, doctor și pacient, măsurau greu, dar sigur, pardoseala camerei din spital.

Ştia, amestecat, o mulţime de fragmente şi roluri pe care le jucase în numeroasele spectacole ale carierei, dar mintea lui refuza să recunoască timpul, faptele, numele, oamenii.

–Treziţi-vă ca să puteţi lupta, în puţinul timp care v-a mai rămas, pentru că vine uitarea! i-a spus Dominic, ca şi când n-ar fi auzit întrebarea celor din apropiere.

Un film monoton se proiecta pe ecranul din faţa ochilor săi, de la ieşirea din cavoul în care dormise şi până acolo, în cabinetul doctorului Maxim. Niciun chip mai vechi, niciun nume nu-i rămăsese în minte, doar cuvinte, fraze, roluri, despre ele îşi amintea, amestecat şi uimit de umbrele vagi ale trecutului.

–E prima dată când încep să am și sentimentul eşecului, i-a mărturisit doctorul.

Erau, el şi Dana, în barul mic, de la parterul spitalului, l-au lăsat pe Dominic aproape adormit în rezerva lui, în aşteptarea emisiunii de seară.

–Ai observat, a întrebat-o Maxim, că fragilitatea lui e, în mod ciudat, o imagine clară a puterii ?

Dana a băut încet din ceaşca plină, iar lichidul fierbinte i s-a lipit de buze.

–Aşa e, a încuviinţat ea, numai că fragilitatea lui nu înseamnă slăbiciune, ci atenţie şi încredere, adică să-ți accepți gândurile la fel cum le regăsești și în ceilalți. Eu cam așa îl văd…

Se mai gândise, în aceste ultime zile, că Dominic avea un mod personal de a-și proteja fragilitatea despre care vorbeau.

–Trebuie să mă ajuţi mâine, a zis Dana, întrerupând tăcerea dintre ei.

–Îţi închipui că o fac cu plăcere, i-a răspuns doctorul.

–Vreau să realizăm, amândoi, o emisiune mai mare, am vorbit cu şefii mei. Eu simt că telespectatorii, care sunt tot mai mulţi, aşteaptă un fel de lecţie de la tine, sunt şi ei la capătul răbdării, sunt marcați, într-un fel, de limitele înțelegerii lor.

Dana i-a spus ce şi-ar fi dorit, a doua zi, o discuţie despre memorie, despre situaţia personajului lor, care să ajungă direct la nevoia celorlalţi de a descifra imaginile pe care le primeau, prelucrate şi sticloase, prin ecranul televizoarelor lor.

–Poate că ai dreptate, a mai spus doctorul, privind-o ca un adolescent îmbujorat, urcând amândoi spre televizorul din cabinet, înțeleg ceea ce-mi propui și pot să vin mâine la tine în redacție sau unde mă chemi.

Înaintea celui cărunt să te scoli și să cinstești fața bătrânului, așa se spune.

–E tatăl tău, i-a strigat doctorul din uşă, Dominic n-a făcut decât să-şi întoarcă privirea spre ei.

–Se poate, a mormăit.

A rămas apoi tăcut, reportajul cu vizita de la azil a curs pe ecranul televizorului, iar doctorul Maxim l-a privit pe Dominic, i-a urmărit fiecare gest, actorul nu-şi vedea spectatorii, era întuneric în sală, se aşezase pe scaunul din mijlocul scenei şi căuta ceva greu de definit.

–Cum e, l-a întrebat doctorul, seamăna mult cu tine ?

Nu părea să-l audă.

–Când l-ai văzut ultima oară ? a mai încercat el.

–Habar n-am, pot să fumez o ţigară ? a întrebat.

N-a reacționat nici măcar la sfârșit, când Teofan Andrei i s-a adresat direct și l-a chemat să-l vadă, după anul nou.

–Aseară, a mai încercat Dana, după ce am plecat de la tine, am vorbit cu Miruna.

El a privit-o la fel de absent.

–Ai vorbit cu Miruna, a repetat, am înțeles, bine…

Doctorul i-a făcut un semn discret, s-au oprit, era deja prea mult pentru o singură zi, o ierarhie ciudată se așeza în gesturile din rezerva cu un singur pat.

Dana a ajuns târziu acasă, a trecut şi pe la mătuşa ei, care locuia în apropierea gării, pe o stradă mărginită de copacii înzăpeziți, într-o casă veche, plină de mobilă masivă şi covoare tocite de timp.

–Te-am văzut acum o oră, i-a zis tanti Lenuţa, dragele mele, ai fost minunată.

O iubea pe bătrâna profesoară, sora bunicului din partea tatălui şi zâmbea de fiecare dată când repeta „dragele mele”, chiar dacă în încăpere nu mai era şi altcineva. Nu s-ar mai fi ridicat din fotoliu, mătuşa o îmbia cu prăjiturile ei uscate, în sufragerie torcea pe canapea Felix, motanul înfoiat pe care Dana îl răsfăța, ca şi atunci când, în studenția ei, locuise în casa lipită ca o plăcintă de strada înfundată a cartierului ascuns între castani înalţi.

–Dragele mele, a mai zis tanti Lenuţa, ce se întâmplă cu Dominic ? Nu se vede prea clar ce-o să fie cu el.

Dana i-a zâmbit mătuşii, simţea însă în glasul ei reacţia celor care continuau să stea în faţa televizorului şi să-l urmărească pe eroul ei suspendat in timp.

–Tu ce crezi ? a întrebat-o pe bătrâna doamnă, aplecată peste măsuța ei încărcată cu mileuri vechi din macrame, îngălbenite de vremuri, din sufrageria cu miros de levănţică.

–Nu prea ştiu… Poate că e bine să nu mai crezi ceva anume, să ştii că se uită lumea la tine, babele mele au lăsat orice discuţie despre politică, despre cearta dintre președinte și premier, Dominic al tău e pe primul loc…

Ajunsese deja în garsonieră şi încă mai zâmbea, cu figura mătuşii în minte, preocupată de soarta rece a omenirii şi a babelor ei, care-o vizitau des, clănţănindu-şi protezele uzate, în aşteptarea pensiei şi a jurnalului de ştiri. A stat în cada plină cu apă fierbinte aproape o oră, primise de la mama ei ultimul roman scris de profesorul de filosofie din liceu, pe care Dana și-l amintea cu drag, îl vizita de fiecare dată atunci când ajungea acasă, mai ales că locuiau pe aceeaşi stradă liniştită a oraşului ei de provincie. „Ingrid târfa” se numea ultima lui carte, pe coperta căreia scria că autorul n-a vrut să ascundă nimic în marginea cuvintelor frumoase şi a vrut să se înţeleagă cu cititorul lui, spunându-i că se află în serviciul urii de noi înșine și de lumea în care trăim. Se poate supraviețui fără să te spovedești în fața oamenilor triști ? citea Dana întrebarea dascălului ei de altădată, de pe coperta cărții albastre, îndoită puțin la un colț. De ce, se mai întreba el, să nu poți scrie și despre rău, derizoriu, impostură, abjecție, adică despre căderile omului ?

–E bine, domn’ profesor, îmi place, a vorbit Dana, singură, înfășurată în prosopul mare, cu părul ud, așezându-se în fața calculatorului ei.