Revăd Portugalia și Lisabona după șase ani. Mi-a fost dor de locurile frumoase de lângă ocean, de orașul așezat pe mai multe dealuri, pe malul drept al râului Tagus, cu fața spre sud. La câțiva kilometri, acolo de unde Vasco da Gama a pornit în explorarea lumii, un far „luminează” locul în care începe Atlanticul. Se spune că oceanul și lumina sa limpede se transformă în aur, în soarele după-amiezei, iar sufletul său melancolic crește în sunetele de fado. Am scris, în urmă cu doi ani, un roman  – Nero brac german – care își plimbă personajele prin aceste locuri de vis.

Am plecat la ceas de seară, avionul a decolat la timp pentru cele patru ore și jumătate de zbor. În sala de așteptare, de la Otopeni, a fost agitație înainte de îmbarcare. Oameni mulți se învârteau printre scaune și, recunosc, nu înțelegeam ce se întâmplă. M-am lămurit repede, apăruse printre muritori o mare personalitate a spiritualității românești, un cunoscut star, o vedetă, domnul Nicolae Guță, lider al manelei autohtone. Călătorea și el la Lisabona, pentru vreun concert în mijlocul numeroșilor români, truditori prin vestul Europei. Ce exclamații, ce răcnete, cât entuziasm… Și, bietul artist s-a trezit copleșit de admiratori, arătându-și generos dantura proeminentă când în stânga, când în dreapta.

În avion, ghinion… Tânăra și simpatica însoțitoare de bord a vărsat un pahar peste genunchii maestrului, udându-l bine și cam rece… Domnul Guță, fix pe fotoliul din fața mea, a privit blajin și răbdător. Oofff, viața mea… Dar, repet, a zâmbit plin de înțelegere. Un domn, ceva mai în spatele meu, spre mijlocul avionului și-a întrebat soția, cu glas care a răzbit până departe: știi, dragă, câți omeni mor într-un avion ca acesta, dacă se apucă domnul Guță să cânte? Și i-a răspuns tot el, la repezeală: peste o sută și ceva… Și nu vrei să-ți spun de ce? Pentru că va cânta melodia celebră „Să moară toți dușmanii mei”… Gusturi de călătorie, nu-i așa?

Am ajuns noaptea la hotelul Gat Rossio, din centrul Lisabonei. Amabilitatea este la ea acasă, cum se spune. O salutăm pe doamna din hol, cu puținele cuvinte portugheze pe care le știm, dar ne răspunde „bună seara, bine ați venit!”… E din Craiova și muncește de cinci ani pentru câteva sute de euro pe lună, departe de casă.

Prima zi este una a amintirilor, vrem să revedem locurile Lisabonei pe care nu le-am uitat… După o plimbare prin port, la peste douăzeci de grade, urcăm la Castelo de Sao Jorge, cu tramvaiul de epocă obosit și înghesuit, dar pitoresc. De sus, de pe metereze, privim peste oraș, din mijlocul vechilor ruine restaurate. Maurii au condus Portugalia  din secolul al VIII-lea, până în secolul al XII-lea. Au fost alungați din oraș în 1147. Păunii se plimbă liniștiți printre vizitatori. Coborâm în oraș pe trepte abrupte, pe străzi înguste, printre casele vechi și îmbrăcate în faianță albastră. Revedem și Alfama, cea mai pitorească zonă a capitalei, un labirint de străzi, alei și scări din piatră, rămase așa din Evul Mediu. Intrăm într-o vinărie mică, cu două mese din lemn, bem un vino verde, bărbatul vesel de acolo ne aduce sardine, pate de pește, ulei de măsline, bucăți mici de pâine crocantă și se încinge un dialog amestecat și simpatic. Urmează o vizită scurtă la Muzeul Fado-ului și Chitarei, apoi bem o cafea într-o încăpere decorată cu discurile și fotografiile cântăreților de muzică veche, pe Largo das Portas do Solo. Trecem, mai târziu, pe lângă palatul Azurra, cu obiectele lui din ceramică, cu tapiseriile de secol al XVI-lea și ajungem pe Rua de Sao Pedro, cea mai plină de viață stradă comercială, lângă piața de pește, prin mulțimea de copii și negustori agitați. Ieșim spre cele două turnuri gemene ale mănăstirii Sf. Vincent, fondată de Dom Alfonso Enrique imediat după ce a recucerit orașul de la mauri. Să nu uit, am revăzut și Santa Engracia, biserica transformată în panteon național, acolo unde este și mormântul Amaliei Rodriques, faimoasa cântăreață de fado, mormânt plin de flori proaspete în fiecare zi. Intrăm și în catedrala Lisabonei, Se Patriarcal, iar câteva trepte mai jos este mica Igreja de Santo Antonia da Se, care-l cinstește pe cel mai respectat fiu al Lisabonei, Sf. Anton din Padova. El este sfântul patron al femeilor care vor să-și găsească un soț. Buchetele de mireasă sunt lăsate pe altarul din catedrală, chiar și Papa Ioan Paul al II-lea s-a rugat aici, în timpul vizitei din 1982.

N-am „ratat” nici Rua dos Bacalhoeiros, adică strada vânzătorilor de cod, pe care se află și vestitul magazin al plăcilor pictate manual, cu prețurile lor uriașe. Ne plimbăm prin Piața Comercială, printre arcade și clădiri galbene, unele abandonate prin anii de criză economică recentă. Au lăsat urme serioase prin Lisabona, ca și la noi acasă. Coborâm pe scările în stilul venețian, din marmură, până la râu, câțiva îndrăzneți fac plajă și încearcă apa rece, de martie. Ajungem și la Elevatorul de Santa Justa, un lift neogotic din fier, construit în 1902. Ne oprim în piața Rossio, locul în care se desfășurau, cândva, execuțiile publice și luptele cu tauri, dar și arderea pe rug a victimelor Inchiziției. Facem un popas la Cafeneaua în stil Art Nouveau Nicolo, o cunoaștem pe tânăra care ne spune că e fericită, că băiatul ei a mers în picioare, că e o zi cu soare și dansează printre mese, cu ceștile și farfuriile în mâini. Dincolo, peste stradă, e Teatrul Național Dona Maria II, iar alături e gara cu arcuri în formă de potcoavă, care o fac să arate ca un palat maur, chiar dacă e construită la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Mai este timp și pentru o plimbare  prin orașul de sus, Bairro alto, plin de case pitorești, cu ghivece de flori și colivii de papagali. Este centrul vieții de noapte a Lisabonei, atunci când se scurg pe străzi cântecele triste ale cluburilor de fado.

Prima seară la Lisabona… A venit din Rochester N.Y. bunul meu prieten, doctorul Daniel Z. care împlinește chiar azi, 15 martie, șaizeci de ani. Este și unul dintre motivele vizitei noastre în Portugalia.

Urcăm pe lângă Elevador da Gloria, trecem pe lângă Miradouro de Sao Pedro de Alcantara, un parc de la înălțimea căruia se vede orașul pe toate colinele lui, admirăm Igreja de Sao Roque, biserica ce ascunde capela cea mai importantă a Lisabonei, cu altarul ei  bogat în aur, argint, bronz, agate, ametist, lapizlazuli, fildeș și marmură de Carrara. Pe una dintre străzile înguste ale orașului de sus descoperim „obiectul” cel mai important: micul restaurant 100 Maneiras, pe Rua do Teixeira 35. Ne întâmpină doi bărbați tineri, ne conduc ceremonios, mesele s-au umplut repede, sunt câțiva capitaliști corporatiști, un domn suedez care sărbătorește ceva  împreună cu fiul său, ușor îmbujorat, iar alte mese sunt pline de tinere fete chinezoaice, gata să cheltuiască banii – mulți – trimiși de babacii înstăriți din noua mare putere economică mondială.

Restaurantul este vestit în Lisabona, e intim și romantic, în el se pot „încerca” toate gusturile gastronomice fine din Portugalia, are doar treizeci de locuri, e o atmosferă de familie, gazdele povestesc cu bucurie despre meniul bogat, oferă sugestii și zâmbesc. Nu pricepem ceva, ne aud că vorbim dulcea limbă românească și unul dintre bărbați se grăbește să spună, spre barul din apropiere: „Marcela, vino puțin”. Domnișoara micuță, cu aer proaspăt și obraji bucălați e de la treisprezece ani în Portugalia, e studentă la management la Lisabona și domnul doctor Z. are parte de o suavă îmbrățișare. Norocul lui, mai ales că nevasta e ocupată cu cercetarea meniului.

Urmează festivalul degustărilor, un meniu tipic despre care abia aștept să vă povestesc mai jos… De fapt, amicul american, cu nostalgia lui de Valea Voievozilor, ca și subsemnatul, degustător de bucate alese de pe valea Dâmboviței privim cu înțelegere valul de bucate necunoscute. Mai ales eu, ce-i drept, pentru că supusul lui Obama s-a cam învățat cu mâncărurile exotice.

Începem cu Bacalhau desidratado, adică un fel de cod deshidratat, cu coriandru și ardei roșu, alături de un Principal Rose 2011, un Pinot Noir de Bairrada. Urmează ceva care începe cu Laminas de borrego, adică un carpaccio de miel, cu piure de usturoi, crustă de humus și oțet de orez, iar vinul e  Chocapalha 2013, un Chardonne de Lisabona. Mă împac nesperat de repede cu humusul în care sunt înfipte bucățile de miel și sosește ceva care începe cu Veira coreda com nabo, adică scoici la grătar cu spumă de napi, pe care le donez fericit soției domnului doctor. Băieții revin cu farfurii adânci, pline cu Ovo escalfado come spuma de batata, adică ou fiert cu spumă de cartofi, pâine prăjită și trufe feliate. Se schimbă și vinul, vine un Muscat de Alentejo din 2009. La timp, ca să mai pot vedea eprubetele așezate pe masă cu Cocktail do toranja, adică o zeamă de grapefruit, cu ghimbir și mentă. Bună, domnule, scade colesterolul… Numai bine pentru felul următor, Salmonete corado com quinoa de bivalves… Adică somon cu creveți și quinoa, o știu, bunica mea făcea o salată grozavă din naiba știe ce-o fi quinoa asta… Desigur, alt vin, Syrah e Touriga Nacional din 2010, să fie primit! Nu s-a terminat… A urmat Barriga de porco… adică mușchi de porc cu piure de țelină și șaiote confiate. Un fel de carne din garnița mea din beci, mai puțin șaiotele respective, d-astea nu am în pivniță, acasă la mine, pe strada Liniștei din centrul orașului. Lângă vinul de Porto de douăzeci de ani, Taylor Tawny, primim și Tatin de pera-rocha, ca să fim mai clari, pere tartin cu spumă de vin și, mai apoi, Pudim de castanhas, adică budincă de castane cu înghețată de verbină.

Spre miezul-nopții coborâm veseli scările numeroase, spre piața Rossio. Înainte de sfârșitul degustărilor profund portugheze, unul dintre flăcăii tineri din restaurant a venit cu o altă sticlă, cu vin roșu de douăzeci și cinci de ani și mulți euro, pe care o comandaseră direct din New York, pentru sărbătorit, chiar băieții domnului doctor, unul economist într-o bancă celebră, altul doctor în devenire. Vorba actorului nostru, pe care l-am băut…

Și acum când vă povestesc, încă mă mir cât de ușor am nimerit hotelul nostru cu camere mobilate avangardist și cu obiecte, îmi amintesc eu, ușor instabile în noaptea portugheză.

Și încă o zi la Lisabona și prin apropierea ei… Așteptăm în piața din fața hotelului o limuzină comandată de prietenul meu sărbătorit, care va fi la „dispoziția” noastră pentru următoarele zece ore, contra celor 180 de euro negociați de americanul meu, fost coleg de bancă la „Ienăchiță Văcărescu”. Se apropie de noi o chivuță înflorată, care cere un euroi, hai doi… Scap vreo două cuvinte în dulcea mea limbă de acasă, iar vesela doamnă e brusc fericită, și-a întâlnit conaționalii, în răcoarea dimineții portugheze. Nu mai cere nimic de la noi, e generoasă, ne sfătuiește să ne păzim portofelele și pleacă, agitându-și limba nou însușită pe meleagurile migrației europene.

Nu pierd prilejul și, dacă lipsurile mele de limbă engleză sunt evidente, îl uimesc pe domn doctor american cu câteva versuri duioase: Andere lulughi kerdileas/ Andere lulughi hureailes/ Ek thagareste areslineas… Prietenului meu i le și traduc, contra unui pahar de vino verde, de achitat mai spre seară. Adică: În floare s-a făcut/ În floare a zburat/ Într-altă țară   s-a dus… Păi nu?

Sosește Daniel (portughezul), ghidul nostru simpatic, instruit, are peste 50 de ani, doi copii studenți, știe vreo trei limbi străine, toate le vom afla în lunga excursie care urmează, pare să le cunoască pe toate, e o mică enciclopedie motorizată.

Începem cu BELEM, principalul district cu monumente al Lisabonei, acolo unde pământul smuls apei s-a transformat în parcuri și în port la buza oceanului. Sunt locuri pe care le-am mai văzut și în vizita din urmă cu șase ani. Intrăm în MUSEU NACIONAL DOS COCHEC, adică muzeul trăsurilor așezat în fosta școală de călărie a palatului regal. Printre multele trăsuri sunt trei aurite și sculptate, folosite de ambasada portugheză la Roma, prin secolul al XVIII-lea. Trecem apoi prin fața mănăstirii JERONIMOS, comandată de Manuel I pe vremea în care navele portugheze aduceau din Orient uriașe bogății. Fațada vastă a bisericii, paralelă cu râul, este făcută din calcar neornamentat și e plină de sculpturi în piatră, iar efectul este unul de înălțime și spațiu imens. Oprim și la MUSEU NACIONAL DE ARQUEOLOGIA, admirăm bijuteriile din epoca bronzului, numeroasele sculpturi și mozaicuri sofisticate… Admirăm și PADRAO DOS DESCOBRIMENTOS, monument construit în cinstea „descoperitorilor” și ajungem lângă TORRE DE BELEM, turnul ridicat în 1515 pentru a apăra intrarea în Lisabona. E o fortăreață cu parapete și foișoare, cu simbolul crucii sculptat peste tot în piatră. Mai vedem și PALACIO DA AJUDA, cel mai mare din oraș.

Înainte de a ieși spre autostrada care ne duce spre Cascais și spre Estoril, ne oprim la o celebră fabrică de dulciuri portugheze și ne „îndopăm” cu vestitele tarte de  Belem, cu crema lor de vanilie, primim și  pudim flan, o versiune locală a cremei-caramel și pudim molotov, un fel de bombă din spumă de albuș, scăldată într-un sos lipicios foarte dulce.

COSTA DO ESTORIL începe chiar la vest de Lisabona, drumul e încântător, pe marginea oceanului și ne oprim în fața Cazinoului din Estoril. Ne întâlnim cu prietenul Gigi M. care e plecat de peste 15 ani din România, lucrează în turism, ne spune că e fericit în noua lui patrie și ne duce să admirăm litoralul de pe terasa unei cafenele înconjurată de portocali. E cald, pe plajă sunt deja turiști, nerăbdători să încerce valurile mari și, probabil, cam reci. Vizităm și Cascais, orașul așezat într-un golf fermecător, oraș al pescarilor și al regilor deopotrivă. Ghidul nostru ne plimbă și prin orașul de sus, plin cu vile cochete, învăluite de vegetații luxuriante.

Pornim spre Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei, mereu bântuit de vânturi. Îl rog pe însoțitorul nostru să oprească la Colares. Cu șase ani în urmă, vrăjit de locurile acelea mi-am dorit să scriu un roman, iar personajul principal să se „nască” aici. L-am scris, cartea a apărut anul trecut, doctorul Antonio Fiuce este chiar de aici, de lângă Estoril și Sintra, iar povestea mea de iubire se numește Nero brac german. Dacă vreți să o citiți, se mai poate comanda la adresa elibrariescolara.ro. Peste câteva minute ajungem la Cabo da Roca și regăsim cuvintele scrise pe monumentul bătut de vânt. Cabo da Roca, punctul cel mai vestic al continentului european, unde se sfârșește pământul și unde începe marea, unde palpită spiritul de credință și aventură, care a pus caravelele să caute lumi noi…

Am mai fost și în alte locuri încântătoare, am oprit la un restaurant pescăresc, am fost și la o seară de fado, la clubul O FAIA, dar cred că ajunge… Povestea se oprește aici, e timpul să ne întoarcem la deneaurile  noastre…