Mersul trenului

Pentru un om, trenul vieţii merge adesea după cum şi-a aşezat înaintea paşilor repere solide: traverse de beton sau de lemn, şine de oţel, măcar terasament de pietriş înălţat peste linia mediană a solului. La fel este şi pentru o ţară, doar că aceasta nu se urcă într-un tren, ea merge pe reţeaua de căi ferate pe care şi-o construieşte.

Ar fi redundant să explic aici de ce trenurile au generat dezvoltare economică pe parcursul ultimelor două secole şi chiar progres de ansamblu, cu dislocările inerente, în societatea umană. “Calul de fier” a schimbat iremediabil comportamentul oamenilor, fiind primul răspuns viabil al ştiinţei şi al tehnicii la apetitul pentru viteză pe care numai specia umană îl are.

România nu a făcut excepţie de la această evoluţie istorică, dar acum e o excepţie prin involuţia sa în privinţa sistemului ei feroviar. În mod sec, evaluările făcute periodic asupra acestuia îi constată degradarea continua, mai ales la nivelul infrastructurii de transport, dar şi cel al materialului rulant. O stare de fapt care are valenţă de simptom.

(“Abandon”, autor Crina Mareş, Pietroşiţa, judeţul Dâmboviţa)

Statul român a “reuşit” în ultimii douăzeci de ani să fie incapabil, în mod cronic, să gestioneze ceva, orice, în ansamblu, dacă priveşte propria-i fiinţă naţională. De aceea, singurele proiecte de ţară finalizate cu succes au fost cele cu vector extern, anume aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană, jucând cartea conjuncturii, graţie eforturilor extraordinare făcute numai de unele instituţii autohtone şi beneficiind de interesul acestor organizaţii pentru a se extinde. În rest, nimic de anvergură.

România rămâne ţara incongruenţelor. Avem linii electrificate, dar puţin peste o treime din totalul liniilor de cale ferată, majoritatea moştenite de la vechiul regim comunist. Încă nu există nicio linie de mare viteză, pe care să poată circula astfel de trenuri, şi ele alimentate tot cu electricitate. În acelaşi timp, subvenţiile masive acordate din bugetul public pentru crearea de parcuri de centrale eoliene şi de panouri solare, prin schema anterioara de “certificate verzi”, au dus la creşterea accelerată a producţiei de energie electrică, care depăşeşte, de câţiva ani deja, consumul intern. Tentativele guvernului de a exporta electricitate s-au soldat cu câteva reuşite minore şi atât.

De la Constanţa până la Sighetu Marmaţiei, durata călătoriei cu trenul este de 18 ore, iar acest punct nordic extrem al ţării este unit cu restul României, acum, de o singură cursă pe zi. Prieteni de familie maramureşeni (oameni cu vârstă şi amintiri vechi) îmi spun, cu tristeţe, că “atât poate să facă Regatul pentru noi”. Argument sentimental? Nu. O stare de fapt cu valenţă de simptom: statul român îşi face uitată istoria, după cum demonstrează şi multele cazuri de renovare brutală a monumentelor istorice (cu beton turnat unde nu trebuie şi termopane ieftine).

Statul român spune că nu e rentabil să menţină astfel de linii, motiv pentru care fie reduce numărul de garnituri, fie le închide, fie le oferă operatorilor privaţi spre exploatare. Iar aceştia din urmă fac profit acolo unde statul dă faliment (să nu mai pomenesc de subvenţiile generoase acordate acestor companii, prin care statul însuşi distorsionează artificial o piaţă pe care tot el concurează cu operatorii privaţi).

Un adevăr economic elementar este faptul că transporturile de mărfuri şi pasageri cele mai ieftine sunt cele realizate pe apă şi pe calea ferată. Întreaga Europă de Vest s-a dezvoltat economic, mai presus de alte zone ale lumii, pe baza canalelor navigabile, iar mai apoi a căilor ferate pe care şi le-au construit. Asemeni lui Donald Trump, noul “president-elect” al Statelor Unite, România preferă să ignore elementele factuale, fără să aibă, însă, plasa de siguranţă data de un continent şi oceanele înconjurătoare.

Singurele instrumente cu care statul român ştie să stimuleze investiţiile străine sunt cele de ordin fiscal: taxe reduse (dar fluctuante), ajutoare de stat, salarii scăzute prin mutarea poverii fiscale de la angajator, la angajat. Nimic din care să rămână ceva, nimic din care să rămână cu ceva.

Statul român nu reţine nici măcar proprietatea asupra capitalului imens pe care îl colectează, căci în sfera sa conceptuală nu intră idea de distribuţie a acestuia într-o infrastructură de transport (feroviar, rutier, naval), pe care să o deţină în proprietate, dar a cărei utilizare să o “vândă” ieftin companiilor străine din România, ca o pârghie pentru costuri reduse de producţie, idealul oricărui investitor.

Ca o comparaţie, acestea sunt fonduri publice investite în multe vagoane, câteva locomotive şi deloc în calea ferată. Statul român foloseşte banii ţarii ca să cumpere timp şi bună-voinţă. De fapt, merge pe blat şi dă bani la naş, ca să ţină trenurile pe loc şi în staţia România.

(“Pseudo-Terminus”, autor Crina Mareş, Grădiştea, judeţul Ilfov)

Iulian MAREȘ este jurnalist, lucrează la BRD și este, desigur, absolvent de „Carabella” târgovișteană…