Anul 2016 – A marcat un deceniu de când comunismul a fost condamnat oficial în Parlamentul de la Bucureşti, dar a fost şi momentul în care “stânga” a revenit majoritar în acelaşi parlament. Un eveniment trecut şi unul recent, aparent de neasociat, pe fundalul cărora a apărut al treilea volum al Istoriei comunismului în România (1972-1975), în coordonarea istoricilor Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu. Relevanţa acestui demers editorial ar trebui să fie evidentă de la sine: formal, Statul român s-a dezis târziu de etapa sa comunistă, mai ales dacă raportăm gestul politic al condamnării la modul violent şi tragic în care s-a produs faptic această despărţire, în Decembrie 1989. Expunerea obiectivă şi, totuşi, critică a respectivei perioade e necesară pentru ca opţiunile politice ale electoratului român, de astăzi şi de mâine, să aibă la dispoziţie repere corecte. Însă un deziderat pentru viitor nu se substituie realităţii contemporane. Lansarea volumului menţionat a avut loc la 20 decembrie 2016, la sediul Grupului pentru Dialog Social, iar cu acest prilej autorii săi au amintit circumstanţele în care şi-a desfăşurat activitatea Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Un exemplu concret, mai presus de interpretare, este faptul că în anul 2006 fonduri întregi de arhivă referitoare la Republica Populară, mai târziu Socialistă, România erau  inaccesibile istoricilor interesaţi să le studieze, fiind incluse la categoria “acces restricţionat”. Ele au fost deschise cercetării la intervenţia Administraţiei Prezidenţiale, însă trebuie spus că aceasta a fost premisa obiectivă de la care a pornit condamnarea comunismului în România: o interdicţie, aflată în vigoare timp de 16 ani de democraţie post-comunistă. Când respectiva comisie şi-a finalizat cercetările, iar în parlament a fost prezentat raportul care a fundamentat actul politic de condamnare, principala obiecţie ridicată de contestatari a fost însăşi utilitatea acestuia: la ce foloseşte să declari oficial că România comunistă a avut un regim criminal? O viziune interesată, la care detractorii demersului nu au renunţat, indiferent de argumentele aduse de istorici, pe moment şi ulterior. Astfel, la un sfert de secol distanţă de când România nu mai este stat comunist, încă se dezbate dacă a fost sau nu a fost utilă condamnarea politică a fostului regim. Dacă privim la faptul că în Rusia – o ţară condusă de un grup restrâns de „siloviki” şi de oameni de afaceri emanaţi de aceştia, adesea înrudiţi – sondajele de opinie consemnează faptul că peste 50% din repondenţi regretă, astăzi, dispariţia URSS, atunci avem răspunsul la întrebarea “la ce foloseşte?”. Astfel de regimuri vin la pachet cu propriile nomenclaturi, iar românii cunosc cum se comportă acestea. De exemplu, în Rusia, liderii politici decid să facă vodka mai ieftină. Dar trecerea timpului şterge amintirile vechi. Dacă naţiunea română va îmbrăţişa uitarea, ca atitudine faţă de propriul trecut recent, atunci va invita clasa politică autohtonă să se desăvârşească după pofta inimii şi să devină o autocraţie cu mentalitate bizantină, ai cărei exponenţi se vor simţi inspiraţi de omologii lor estici să proclame anacronismul democraţiei în România.

Valoare – 28 milioane euro – firme de deszăpezire; 10 milioane euro – armata…

Șanse ratate – Ce cariere alternative a ratat ministrul Florin Iordache: magazioner, la un mic depozit de materiale de construcții; lucrător comercial, la un aprozar de cartier;
poate, șofer pe ambulanță, dar numai în județul Ilfov…

Amăgiri – O pseudo-elită se luptă să conserve actualele structuri de putere din România, pentru a-și menține pârghiile prin care extrag beneficii pe seama majorității cetățenilor. La asta asistăm… Mineriadele au avut același scop. România va mai sta câțiva ani pe tușă, fără să progreseze.

Lideri – Putin, Viktor Orban, Brexit, Erdogan, Trump, Dragnea… Facem parte dintr-o serie toxică de lideri și fenomene care se desfășoară la nivel global. Chiar și așa, România stă iar la marginea istoriei. Cred că țara asta nu are vocație pentru mai mult. Ceaușescu, un fel de Nixon autohton, a fost o mare excepție.

Diplomatică – Activitatea diplomatica a lui Henry Kissinger este, fără dubii, de excepție și un reper obligatoriu de studiat, pentru oricine este interesat de relațiile internaționale și de arta conducerii unui stat. În același timp, Henry Kissinger este responsabili de moartea a sute de mii de oameni, longevitatea sa în rolul de consilier la Casa Alba fiind egalată doar de nocivitatea sfaturilor pe care le-a dat președinților SUA. Dacă nu ar fi fost cetățean american, erau șanse reale să fi fost judecat pentru crime împotriva umanității. Și acum, când e aproape de mormânt, continuă să facă rău lumii, profitând de audiența largă pe care încă o are în cercurile politice și militare de la Washington.

Recomandare de film – Serialul „Berlin Station”…. Este prima oară când văd prezentată, plain text, practica Mossad de a recruta agenți (de influență, mai ales) în rândurile CIA. Cărora, de exemplu, le fabrica succese profesionale pentru a avansa în carieră. Pe modelul pactului faustic… Makes one wonder, right? Dacă se întâmpla asta în SUA, cum credeți că e în România? Asta… apropos de deplasările făcute în Israel de Dragnea, de Firea, de alții …

Partea superioară a macheteiIulian MAREȘ este jurnalist, lucrează la BRD și este, desigur, absolvent de „Carabella” târgovișteană…