de Ioan VIŞTEA

Războiul terminat alaltăieri

lui Ioan Groşan

Ultimul Război Mondial
s-a încheiat târziu de tot la Mahala.
Când să aflăm vestea cea mare,
tocmai s-a defectat radioul cu galene,
iar după cinci ani de reparat la el,
nu mai avea cine să-l asculte:
ai noştri dispăreau care-ncotro
într-o direcţie necunoscută.
O dată într-un an, primeam cărţi poştale
cu ştampila staţiunilor
unde-şi odihneau oasele pe priciuri
blindate cu căpuşe: Aiud, Gherla,
Sighet, Poarta Albă, Rm. Sărat etc.
Plecaţi în miez de noapte cu duba,
– fiindcă lipsiseră destul-
se întorceau, cam prin ’60, acasă,
într-un sicriu Made în România.
Fie numele Domnului lăudat! –
moartea le semnase cu o clipă
mai devreme amnistia…
Însă, ce credeţi?
Treizeci de ani mai târziu,
iarăşi s-a umplut ţara de duşmani ai poporului,
de ambuscade, gropi cumune, tranşee
şi televizorul ultimul tun cu gaze lacrimogene.
Trăgeam ca apucaţii din toate poziţiile
în toate direcţiile;
ciuruiam butoiul lui Diogene;
băteam un cui şi-ncă un cui,
fără să ştim în numele cui.
Asta până alaltăieri când,
un medic legist a semnat, în sfârşit,
declaraţia de pace:
doi vecini, în conflict o viaţă întreagă
pentru un pogon cu lucernă,
au capitulat fiecare în patul lui.
Pogonul l-a luat Primăria.
Fie numele Domnului lăudat, România!