Condamnăm sisteme. Ce poate fi mai ușor decât să dai vina pe un proces, în loc să-I lași pe cei care controlează procesul să-și recunoască greșeala și să repare sau chiar să se lase ajutaţi în scopul nobil de a remedia unele produse? Fenomenul cauză-efect se aplică în orice circumstanţe. Orice acţiune are în mod automat și incontestabil, un răspuns, respectiv o reacţiune sau consecinţă. În România secolului nostru, în jumătate plus unu dintre cazuri, ele pot fi dezastruoase, dar nu-i bai, prin vene ne curge sânge daco-roman, deci e musai să mergem înainte, căci de… înapoi am mai fost și clar nu ne-a plăcut acolo (dacă ne-ar fi plăcut am fi renunţat la idea revoluţiei).

Societatea contemporană, rezultatul a secole de cercetare, cunoaștere și evoluţie a individului angrenat în diverse stări și situaţii mai mult sau mai puţin problematice, este deopotrivă un motiv de mândrie, dar în aceeaşi măsură şi un subiect pe marginea căruia să ne plângem constant și să ne compătimim în masă. Nemulţumire cât cuprinde și deficit constant de moralitate… Atât de evident. Atât de dezamăgitor. Mai rămâne doar speranţa sau cel puţin fărâme din ea. După două milenii în care omul a știut să stingă frumuseţea manifestărilor lui artistice și culturale cu câte un război ori civil, ori regional,ori mondial am ajuns aici. Am distrus mai mult decât am construit. Am uitat că planeta ne-a oferit tot ce a avut mai bun și nu a pretins nimic în schimb. Cel puţin nu în mod oficial, că și-a cerut tributul, acest fapt este mai greu de înţeles sau  explicat, trebuie   într-o oarecare măsură luat ca atare (uneori aprofundarea duce la confuzie excesivă). Am ales să ascultăm și să rememorăm sacrificiile făcute, dar să nu lăsăm adevăratul mesaj să ajungă la noi. Cotele la care indiferenţa a ajuns sunt aproape maxime și chiar dacă adevărul ne-ar putea răni orgoliul, trebuie să recunoaștem că egoismul e parte din natura umană, fie că vrem sau că nu. Negarea nu ne lasă să mediem conflictul interior. Autocunoașterea nu se sfârșește doar la inventarierea abilităţilor și competenţelor noastre. În realitate, ea nu se sfârșește niciodată. Continuă constant datorită schimbărilor ce se produc inevitabil. Ideal ar fi să reușim să o facem cât mai completă. Însă, acest lucru nu este posibil mai ales când nu dorim să conturăm și latura negativă a noastră, când refuzăm vehement să dăm nume „demonilor” noștri.

Totul pornește din interiorul nostru. Suntem promotori ai dezvoltării pe toate  planurile. Creatori, inventatori, susţinători, luptători. Doar prin noi se pot realiza toate cele câte vor mai fi. De-a lungul istoriei omenirea a tot beneficiat de momente de revitalizare, care private în clipa prezentă par a fi cruciale. Am fost salvaţi sau aruncaţi în ghearele nemiloasei morţi  (a depins foarte mult de cadrele politice, socio-economice, geografice, istorice). Puţini au fost cei care și-au scris soarta cu propriile mâini, și acelea mânjite cu sânge, pătate cu noroi sau pline de vânătăi.

Mă declar bulversată. Cu cât încerc să analizez starea actuală raportată la cea din negura trecutului cu atât mă simt mai mult ca o victimă a senzaţiilor paradoxale. Uneori mă răzgândesc în privinţa cercetării, însă blestemul curiozităţii apasă greu. Nu vreau să trăiesc în neștiinţă. Sunt perfect conștientă că ar fi mult mai sănătos să aleg calea principiului: „Ce nu știu nu mă poate răni.”, dar mi-e imposibil. Am încercat și am eșuat lamentabil. Plus de asta am ajuns                    (prin magie neagră) la concluzia că îmi place să învăţ cât mai multe despre toate rezultatele pe care umanitatea le-a înregistrat, iar unde plăcerea primează, restul aspectelor mai puţin fericite se fac scrum, praf și pulbere.

LARISA  IOANA  MILEA  este elevă în clasa a XI-a, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…