Vorbeam despre tine ca și cum erai o binecuvântare căzută din azurul cerului, construită pe dimensiunea  sufletului meu. Te voiam prea mult (acum uitându-mă cu o umbră de regret, mi-am dat seama că  nu a fost suficient, niciodată nu a fost suficient), atât de mult te-am voit încât undeva anume, nu știu exact în ce loc mistic, o forță a compensației a avut grijă să nu te pot avea sau cel puțin să am impresia că te am și totuși să nu fii al meu .
Ai fost doar al tău. Te-ai păstrat pentru tine. Puțin egoist, ar spune cei compătimitori mie, justificat și drept, ar spune cei părtași ție, cei care nu ne cunosc  și aud întreaga istorisire ar raporta la experiențele lor și ar fi tentați să se identifice cu situația noastră  (unul dintre puținele lucruri pe care am ales să le împărțim inconștient, căci conștient nu am împărțit aproape nimic, nici părerile, nici pasiunile, nici gusturile muzicale). În final, povestea este cu mult prea banală pentru a-mi permite să o ridic la rangul de nefiresc, extraordinar, rarisim. Un fir narativ clasic ce avea să se termine brusc într-o vara în care aparent interesele  personale ale fiecăruia au fost mai presus de orice (în proporții diferite pentru amândoi, căci „orice”-ul meu, dacă îmi este permis să îl numesc așa,  nu s-a putut compara niciodată cu al tău din varii motive, nesemnificative la momentul actual). Prăpastia s-a arătat în momentul în care am realizat amândoi ierarhia pronumelor personale și da, în top sigur este „eu” în niciun caz „noi”. Apoi….
…
Nimic…
Punct?
.
Sau punct și virgulă?

;

Am dat o formă deznodământului cu propriile-mi mâini. L-am avut la degete, l-am modelat cu o agresivitate specifică mie, în clipele în care mă las sfâșiată de soiul acela de neputință și disperare. Cu lacrimi în ochi, mânie, rețineri… Ți l-am aruncat în față: „Nu mă mai căuta niciodată”. Uneori, uneori, îmi dau seama că nu eu am fost cea care a făurit sfârșitul. Ci noi. Un lucru făcut împreună,  cât de ironic.

Să zicem, dragoste cu final tragic, exagerând dramatic bineînțeles. Deşi tragismul este la un pol distanță față posibila  descriere a despărțirii noastre. A fost un fapt simplu, nimic complicat aici. Eu sunt sigura care resimte întâmplările atât de zdruncinător.  Mă declar unica vinovată pentru suferința mea. Ridic ambele mâini în aer. Tu nu ai făcut nimic, doar te-ai retras încet dintr-un peisaj. Cu ce te pot acuza? Oh, mi-aş dori din suflet să te pot urî, să găsesc puterea să trec peste ce a fost, să găsesc motivul suprem să te pot uita. Însă refuz repetat, parcă imaginea ta îmi hrănește constant inspirația.  Păstrez o amintire și încă mai caut explicații. O fac pentru mine, conștientă fiind că nu îmi face niciun bine acest lucru.

Supraanalizez, în speranța că ceea ce gândesc azi mă va ajuta să acționez mult mai rațional mâine, să judec la  rece, să nu fac aceleași greșeli stupide de adolescent îndrăgostit. Dar sa fim serioși… Când vine vorba de eterna dragoste cine poate raționa corect? Suntem sortiți unui eventual eșec și suntem total incapabili, de cele mai multe ori, să îl evităm. O realitate cruntă, însă viața e complexă, așa cum spune un măreț profesor de-al meu care m-a făcut să vreau neîncetat să pătrund această sintagmă. Cu inima frântă, creierii făcuți pilaf și perpetua întrebare în gând… trec mai departe. Poate peste ani, mulți, mulți ani, iubirea aproapelui nu va mai fi atât de dureroasă și incertă.

LARISA IOANA MILEA este elevă în clasa a XII-a, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…