Nu sunt în deplinătatea senzațiilor firești și de multe ori, mult prea multe ori, mă pierd pe mine însămi. Adesea, mă pierd în propriile cuvinte. Mă rătăcesc în gânduri halucinante, în visele sau tentativele de vise care mi-au mai rămas după războiul cu aspirațiile mele prăbușite.
Prinsă în propria-mi căutare, mă pierd neîncetat. Când am momente de calm, când tăcerea surdă mă apasă, când ceasul pare că și-a ordonat oprirea mecanismului care îl guvernează sunt torturată de falsa impresie că m-am redescoperit. Atunci simt cu o nebunească putere că mi-am redobândit esența, țelul, voința, crezul. Însă în clipa imediat următoare sunt același dezastru de la începutul procesului de reflecție, de autocunoaștere. Zadarnic mă întreb care este finalitatea a tot ceea ce reprezint, a tot ceea ce însumez, a tot ceea ce pot fi și nu-mi permit să fiu. Nimeni nu are capacitatea de a ști. Ne bazăm pe intuiție, presupunere. Riscăm să fim orice, în speranța că vom putea să închidem ochii la fiecare sfârșit, zâmbind, lăsând în urma noastră o istorie demnă a universul nostru.
Introspecția, uneori, doar îți complică viața, dar nu-mi pot dori nici absența ei. Un conflict interior are avantajele lui. Naște un soi de foc în tine, o dorință de a-ți depăși starea actuală, condiția de care , în fond, niciodată, dar absolut niciodată nu vei fi pe deplin mulțumit. Realitatea este că nemulțumirea aduce progresul, evoluția. Nu vreau să duc monologul meu într-o nouă sferă, rămân în jurul haosului care m-a acaparat și îi aplic zeci și sute de analize în speranța că în momentul în care îl voi înțelege, voi fi capabilă să-l controlez, să-l diminuez cumva. Nu vreau să scap în totalitate de el, ce aș fi oare fără mica mea confuzie? Aș mai fi rătăcita care nu poate găsi sensul propriei sale vieți? Aș mai fi călătorul care își asumă constant periculoasele rute spre adevărata completare a sinelui? Aș mai fi Larisa? Nu prea cred.
Până una, alta… aleg bătătorita cale a creației, nici imensul impas în care mă aflu nu mă va opri. Cu incertitudinea în suflet, miliardele de întrebări în minte și veșnica și imensa presiune de pe umeri aleg ,într-o seara târzie de joi ,calea artei. Poate nu sunt pe drumul cel bun, poate nu mă voi găsi nici astfel, dar măcar îmi depășesc condiția de creație, devenind, cu ajutorul literaturii, micul creator.
LARISA IOANA MILEA este elevă în clasa a XII-a, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…