CRISTIAN  GABRIEL  GROMAN  lucrează la PHS Greenleaf, Londra, poet, pianist și absolvent de Carabella…

O dimineaţă însorită de aprilie, la sfârşitul unei săptămâni grele de muncă… Îmi savurez cafeaua, privind (pe geamul camerei noastre închiriate din nordul Londrei) gazonul englezesc ce străluceşte sub razele soarelui.

Soţia nu s-a trezit încă; doarme, tresărind şi suspinând din când în când.  Mă întreb: “de data asta, ce visează oare?”  Ştiu răspunsul… nici nu mai e nevoie s-o întreb atunci când s-o trezi. Visează aceleaşi lucruri pe care le visez şi eu, cu ochii deschişi, însă…

De abia ne-am întors din concediul de 5 săptămâni pe care l-am petrecut în România. Timpul a zburat cu o viteză uluitoare, dându-ne impresia că au fost mai puţin de 5 zile. Am văzut locuri de o frumuseţe desprinsă parcă din basme, vizitându-ne doi prieteni dragi, Anca şi Walter. Apoi, momentele petrecute alături de părinţi, după atâta timp în care nu i-am mai văzut, nu se pot compara cu nimic pe lume, însă despărţirea este cea mai grea.

E dureros să ştii că pleci şi nu ştii cât de curând poţi reveni să-i revezi, iar dorul este un duşman tăcut, ce te macină încet-încet. Sunt simţăminte pe care numai cei plecaţi de mult timp le pot împărtăşi… Când eşti tânăr, ai da orice ca să pleci departe, să scapi “de gura lor”, ţi se par pisălogi, de modă veche, însă după câţiva ani petrecuţi fără ei, un dor amarnic ţi se înfige în inimă şi în suflet. Privesc spre firele de iarbă din grădina din spatele casei. Parcă şi iarba de ACASĂ-i mai frumoasă şi miroase altfel…

Mă întreb în gând: “Oare ce căutăm noi aici?”  Şi tot eu îmi răspund: “ceea ce  n-am putut afla în propria ţară, din cauza celor ce, de aproape un sfert de secol, au distrus această biată ţară.  Economie, agricultură, industrie, au fost puse toate, pe butuci. Și vândute la fier vechi…”

Cum să nu-ţi plângă inima în tine când treci pe lângă foste fabrici sau uzine care altădată asigurau traiul a zeci de mii de oameni (fiecare) şi să vezi ce a mai rămas din ele? Doar ruine sinistre, hidoase, desprinse parcă din cele mai  urâte filme de groază… Şi ce-ţi mai rămâne de făcut atunci când, şi după ce ai terminat o facultate (sau chiar două), te zbaţi ca peştele pe uscat şi nu găseşti pe nicăieri un loc de muncă? Sau dacă ai norocul să găseşti ceva, să munceşti pe o sumă de nimic? Nu-ţi mai rămâne altceva de făcut decât să pleci în EXIL…

Şi asta suntem noi, nişte exilaţi, care, de multe ori suntem consideraţi trădători şi judecaţi (pe nedrept, pentru o vină care nu ne aparţine) chiar de aceia care ne-au “obligat” să plecăm dintr-o ţară care a ajuns “fabrică de şomeri”, o ţară în care politica a ajuns o afacere, o ţară a îmbogăţiţilor peste noapte (de o parte) şi a oamenilor care se chinuie să supravieţuiască (de cealaltă parte).

Nu ne rămâne decât să sperăm că într-o bună zi se vor schimba timpurile şi ne vom putea întoarce în ţara noastră pe care o iubim şi care este cea mai frumoasă dintre câte am văzut în lume. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să muncim pentru altă ţară, întrucât ni s-a refuzat sistematic acest drept: “a munci pentru propria noastră ţară”… Sunt gânduri care ne împresoară zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă, ca şi pe alte milioane de români, răspândiţi pe toate meridianele globului.

Privesc la soarele ce se ridică uşor, peste o Londră adoptivă; este acelaşi soare care încălzeşte şi ramurile copacilor din grădina casei părinteşti, însă la câteva mii de kilometri distanţă şi la tot atâtea mii de lacrimi în suflet.

Mi-am terminat cafeaua, soţia încă doarme; mă aşez şi eu pe pat şi o iau în braţe; este devreme încă, mai am timp să mai pot visa şi eu, lângă ea…

Cel puţin, ne avem unul pe celălalt, doi exilaţi ai soartei…

 Data publicării: 13 aprilie 2013