Nu știu cum s-a întâmplat să mergem unul lângă altul, la început nici nu ne-am observat ritmul asemănător al pașilor până când ei au răsunat cadențat în liniștea noastră și am început să vorbim…

Ne-am mirat, ne-am bucurat și ne-am luat la întrecere în acest mers împreună, care era aproape un dans, apoi ai grăbit pașii, am încercat să rămân umăr lângă umăr dar, încet, fără să simt, între noi a fost o distanță care se măsura cu un cer, cu un ocean, m-ai lăsat în urmă.

Deveneam două umbre purtate de vânt, ca să fim împreună, pentru că doar așa nu mai era nevoie de pași, dar fiecare zmeu avea sfoara lui pe care i-o trăgea viața și încă-ți aud pașii, încă nu ți i-am uitat, alergătorule..

Vinovăție, încă îți aud numele în mine, el mai răsună ca un clopot, ca o chemare tăcută, ce-mi curge în sânge și aș vrea să am sufletul surd, cu tot ceea ce mă mai ține în loc; or, te gândesc și încă-mi vine să mă pierd prin visul absurd.

Aș vrea începând de astăzi ca uitarea să-si facă un tron aurit, din întâmplări negate, el făurit atunci când ecoul tău mi-l vând tăcerii, iar dimineața senină pune pe masă ceainice lustruite de argint și ceșcuțe de porțelan ușoare, mere verzi, miros de cuișoare, vaze de cristal, flori de iacint.

Alături, ticăie ceasul clipa efemeră, se sparge lumina-n ametist, hârâie o melodie din play-list, se stinge o țigară în scrumieră și astăzi mă uit pe fereastră într-o doară și mâna mi-alungă de sub tâmplă gândul care deodată se întâmplă să nu înceapă iarăși să mă doară…