Întâlnirea cu oraşul Sfântului Francisc (Giovanni Bernardone) nu este nici pe departe una obişnuită. Apropiindu-te dinspre Perugia, ba chiar văzându-l mai de departe, de pe colina pe care este aşezată vechea Perusia(lat.), Assisi te copleşeşte prin amprenta de o austeritate ieşită din comun pe care o imprimă pe baza muntelui Subasio.

Pe măsură ce te apropii, terasele pe care e aşezat oraşul, dar mai ales basilica San Francesco ţi se dezvăluie în grandoarea lor, într-un spectacol de o rară solemnitate conferită de piatra roz din muntele amintit. A născut fiori în mulţi dintre cei ce au avut şansa de a se opri aici, proporţiile impresionante ale bazilicii, dar e ceva cu mult mai mult… E o stare de un inefabil absolut, care te cuprinde indiferent de credinţa în care ai crescut.

Dacă reuşeşti să înlături din jur agitaţia turiştilor şi goana după „bifat” tot şi găsit suvenirul ideal, te vei afla într-o minunată stare ca de visare, ca şi când ghid ţi-ar fi chiar umbra sfântului.

Te regăseşti afundat într-o incredibilă stare de pioşenie, simţi o prezenţă liniştitoare şi opririle la casa în care a trăt împreună cu familia sa, la biserica San Damiano refăcută de el şi încredinţată Sfintei Clara şi ordinului femeilor ce i se alătură, dar mai ales la mormântul său din bazilică, deşi sunt popasuri scurte ca timp, te îmbogăţesc spiritual pentru o viaţă.

Este o trăire intensă a fericitului care reuşeşte să-şi improprieze starea potrivită, pentru a pleca bogat. Mormântul şi relicvariul ce adăposteşte haine şi obiecte folosite în timpul vieţii (sec.XII-XIII) de cel ce a dat viaţa confortabilă pe una a sărăciei, a simplităţii, a înţelegerii rostului tuturor creaţiilor lui Dumnezeu îţi aşează fruntea la pământ, pe lespedea rece, prin simplitate, prin lipsa oricărei faţete a confortului de care suntem atât de dependenţi.