Cu gândul la Palatul Mogoşoaia, unul dintre locurile prin care cu adâncă pasiune m-am pierdut, mă îndreptam, într-o zi vestitoare de primăvară, către peretele de un sfidător alb al zăpezii ce-l acoperea, al munţilor Făgăraş. Destinaţia era de fapt Sâmbăta de Sus, locul de care, atât istoricul din mine cât şi căutătorul urmelor părintelui Arsenie Boca erau chemaţi.

Aleea lungă până la porţile mănăstirii are parcă menirea unui purgatoriu: dacă reuşeşti să rămâi cu tine, te poţi dezbăra de „veştmântul” greoi al sarcinilor şi dificultăţilor ce se aşază peste tine, la fiecare secundă. Prin porţile impunătoare, vrute a fi stavilă grozavă în faţa duşmanului de oricare fel, pătrunzi în atmosfera specifică ctitoriilor în stilul brâncovenesc, de un rafinament fără seamăn.

Pacea inefabilă a locului este o caracteristică a depresiunii Făgăraşului; ţară românească, în inima stăpănitorilor- pumnal înfipt până la prăsele; la fel, mănăstirea lui Brîncoveanu, în sufletul unitarienilor care nu se lasă, până ce n-o văd părăsită. Renaşte şi iar coboară, dar în e în final triumfătoare, spre pacea şi bucuria atâtor pelerini…

O linişte adâncă, nefirească în această lume furtunoasă, una la care te îndeamnă şi copacii ce străjuiesc, stăpâneşte potecuţa ce te poartă lin spre izvorul construit în anii petrecuţi aici, de părintele Arsenie Boca. Te îmbracă în ea ca nişte straie potrivite, de aceeaşi mărime, textură, calitate cu acelea care, în chip nevăzut, ţi se oferă la mănăstirea şi mormântul de la Prislop. Trebuie doar să le vrei şi aceasta este o alegere cer-ţi revine în exclusivitate…

La fel ca în multe alte locuri similare, se întâmplă însă ca trecerea pragului bisericii celei noi să-mi provoace un soi de suferinţă, datorată imposibilităţii de a o compara cu mica bijuterie brâncovenească (refăcută în vremea mitropoliţilor Nicolae Bălan şi apoi, Antonie Plămădeală), în care îţi rămâne sufletul.

Când mănăstirea-cetate de la picioarele falnicului munte o las în urmă, când doar verdele crud al pajiştilor şi caii zburdând liberi inundă peisajul în mişcare, chem norii pe nume şi-i rog să-mi acopere privirea…

Drumul continuă spre alt loc care mă cheamă… Şinca Veche.

MARIANA OPREA STATE este absolventă de istorie și filosofie, consilier la Serviciul Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale și vecină cu serele de flori ale Târgoviștei…