Mi-e destul de greu să mă organizez și să mai scriu ceva. Pe de altă parte simt o nevoie extraordinară să fac asta. Pentru sufletul meu, pentru mintea mea, pentru a-mi aranja cumva gândurile acolo în raftul ăla dezordonat. Apoi e studenția și chestii d-astea. Da` nu mai știu ce să zic, asta-i viața de student numa` că eu am o tendință și un obicei uimitor de a oscila între două comportamente total diferite. Par un copil drag(asta pentru că am suflet de copil) și n-ai ce să-mi faci dacă mă țin bine de latura asta. Apoi vine nesuferitul ăla de care se ferește toată lumea și îi îndeasă o palmă copilului de nu se vede și trec ușor-ușor la statutul de om normal, serios, cu aspirații înalte, trec pe latura aia academică, bărbătească pentru că bă Alexandre, ai 20 de ani!

Ce pot să zic, caută armonia aia imperios necesară, echilibrul ăla fin… Bineînțeles că le-am căutat și nu m-am lăsat până nu le-am găsit. Și sunt aici cu mine, acum! Da, sunt un adult cu suflet de copil. Bă, nu-i așa de rău pe cât spune lumea atâta timp cât am o cantitate destul de mare de pozitivism cu mine pentru că lumea te va asalta indiferent de ceea ce faci sau ceea ce ești. Pentru că așa e construită lumea, e un colectiv interesant. E ceva putred aici cu oamenii, cu lumea, în general. Dintre toate învățăturile și vorbele de aur din filosofia aia făcută în liceu e unul care mi-a rămas întipărit în minte: ”Omul e măsura tuturor lucrurilor” și asta pentru că am rezonat incredibil cu aceste cuvinte, cu dorul de oameni, cu porneala aia spre prietenie, spre orice urmă omenească.

Suntem creați să simțim legăturile astea, suntem programați să simțim absolut totul. E foarte ciudat un lucru… că am devenit imuni la senzații și la emoții, că le dăm cu ”pa-pa” imediat. E ciudat cum la fiecare urmă de durere sau de neliniște sufletească ieșim rapid și băgăm berea aia, tăria aia, o noapte sălbatică că poate așa se mai liniștesc apele. Preferăm să ignorăm, să facem haz de necaz, să alungăm durerea când știm că la origini suntem făcuți să o înfruntăm și să-i facem față victorioși într-un final. E aiurea că alegem să purtăm zâmbete false, să ne strecurăm în spatele unor momente, zile, nopți agitate, să ne întâlnim cu cine știe ce oameni care nu ne oferă un bob de atenție, în loc să alegem să luptăm, să simțim.

Oamenii care își recunosc durerea și înfrângerea au o oarecare vulnerabilitate în fața ei. Până la urmă toți avem… Ei, ăștia văzuți slabi, sunt ăia care luptă până la capăt și care transformă slăbiciunile în bătălii câștigate. Păcat că ăia cu capul pe umeri sunt prostuți azi, nu? Și vin ăia cu: ” Ce pot să zic, în secolul ăsta, să mai suferi din dragoste? Cum să mai crezi în sentimente adevărate când ai oportunități la fiecare colț de lume?” Da, bă! Nu mai există adevăr. Oamenii sunt fraieri, pe scurt (no offence), pentru că au căzut prea repede în plasa ălora care nu merită, se lasă umiliți și îngropați în mizerie. Unde ne e mândria? Trebuie să facă ceva să iasă din toată chestia asta. ”Ce prostie domne, auzi, să pierzi timpul suferind… ”

Realitatea e cam tristă. Am ajuns niște roboți. S-a dus optimismul și a luat cu el toată partea aia frumoasă a noastră, toată încrederea. S-a dus cu partea aia sufletească care avea dreptul să ne ridice din pat dimineața și să ne facă să zâmbim. Suntem puși la zid de latura nefirească a lucrurilor și stăm blegi în lumea asta competitivă în care oamenii puternici sunt devalorizați și lăsați la urmă. Și da, știm cu toții că ăia care nu se potrivesc cu modelul, ăia care nu sunt ca ceilalți sunt ratați, nu? Pentru că ăsta e obiceiul prost al nostru, astea sunt forțele, părerile. Gândiți acum cum se formează încrederea, imaginea noastră în societate… E simplu aici, părerea mea despre mine se formează cu ajutorul celorlalți, mai bine spus, ea e părerea altora, a societății despre mine și aici pot să mă întind zeci de pagini (poate altădată). În esență e un obicei prost, un ideal conturat prost și o forță tot mai puternică a mulțimii. Nu alege ce alege mulțimea, ea va alege mereu ceea ce dictează idealurile, alege ceea ce știi tu că te face să te simți bine, izolat de părerea altora. Până nu se întâmplă scânteia aceste idealuri au o mare putere, nu te agita, stai calm și educă-te în așa fel încât presiunile din partea mulțimii să nu mai influențeze trăirile tale.

Trebuie să fim motivați de frica de a nu fi ca ceilalți. Scopul nostru final în tot ceea ce facem este binele, fericirea absolută. Nu a spus nimeni că va fi ușor, dar am învățat să o luăm pe căi necunoscute care par ușoare în loc să luptăm, să depunem puțin efort și să ne clădim un traseu clar și o minte limpede. De fapt, nu spune nimeni nimic. Ne trezim aruncați în viață, din persoană în persoană și abia știm cu se merge corect. Apoi primim reguli, exemple de urmat, că toți au reușit cumva numai tu nu ai mișcat ceva. Auzi, să te gândești la prietenie, la iubire, la sentimentele alea puternice când ar trebui să te gândești la o mașină puternică, la o casă gigantică, la un telefon de primă speță, că de… astea se simt mai bine. Pui mâna pe mașină o simți, pui mâna pe telefon îl simți, altă stare de bine. Sunt ale tale, sunt palpabile. Pune mâna pe o persoană dragă, pe prietenie, pe iubire… acum spune, ce simți?

Apoi mai e o chestie, ce e aici nu e în altă parte. Am visat și visăm mereu cu ochii deschiși la alte vieți, alte povești. Ale noastre nu erau niciodată suficiente și așa cum se cuvine. Existența de acum se bazează pe alergătura asta spre lungi povești de iubire, neîmplinite în real, dar extraordinar de frumoase în imaginar. Și străbatem un drum anevoios spre toată lumea aia materială și nu mai încercăm să explicăm ce facem și pentru cine, cu ce scop, ci luăm lucrurile așa cum ne sunt aduse pe tavă, uneori mestecate și aranjate de alții. Alegem să fim ca ei pentru că e o situație mult prea simplă pe care doar o preluăm și nu mai muncim pentru ea. Și e grav că au ajuns puțini care știu să schimbe macazul ăsta.

Proiectul vieții noastre, testul suprem al maturizării și al descoperirii e în altă parte. Îl împodobesc unii, îl aranjează într-un puzzle perfect și devine identic pentru majoritatea celor din jur. Eu unul m-am așezat. Am renunțat la „ciobănisme” și la chestiuni de genul lor. Am descoperit, într-un final, că oricât m-aș lupta, viața mea e aici, e frumoasă rău și nu e în altă parte. Am plecat uneori pentru că viața te poartă de colo-colo, dar ce este nou, este doar pentru o vreme, un timp scurt, o lumină puternică, amețitore apoi din ce în ce mai lipsită de farmec și în final ceva obișnuit. Apoi revin la locul meu bun, la origini. Am reușit să îndrăgesc viața asta, cu toate loviturile primite. Am învățat că după ce mă izbesc puternic de podeaua prăfuită pot să mă îndrept calm către succes, ăsta e secretul. Până la 20, am trăit o mulțime de experiențe și ceva sigur a lăsat amprente în ceea ce sunt eu azi. Dacă am pierdut pe o parte, am învățat să câștig mult mai mult pe partea cealaltă. Mi-am dat seama de lașitatea pe care am avut-o uneori, că am fost rău sau destul de vulnerabil și până la urmă am ales să mă distanțez rapid de asta. Dar am fost curajos, blând și poate prea bun încât au profitat mulți de asta, și tot așa. Viața e acum și aici. Nu e nici cea mai bună, nici cea mai rea, e fix așa cum am vrut eu să fie. Și nu vreau să fie în altă parte, ci fix în punctul ăsta, să iubesc tot ce am și ce am reușit să adun pe lângă mine.

Avem nevoie de oameni, de tot felul, să ne completeze peisajul, de oameni pe care îi iubim inclusiv de oameni despre care doar am auzit câte ceva, avem nevoie să muncim și să descoperim ca mai apoi să câștigăm. Avem nevoie să oferim bunătate și fericire și tot așa să ne hrănim din prezența caldă și resursele sufletești ale altora. Ne e necesar să ne vindecăm, să dăm jos mizeriile altora ca mai apoi să fim mult mai bine. Să existe lângă noi cei cu energie bună de la care să luăm starea de bine, optimismul și încrederea în propriile forțe. Ha, ha, ce ciudat că încrederea în noi vine de multe ori de la ceilalți, dar asta e magia și trebuie să ne alegem cu cap și inimă bună trucurile.

MARIUS  ALEXANDRU  DINCĂ este student, absolvent de „Carabella”  și scepticul nostru de serviciu…