Pornind de la acea leapşă cu cărţi care s-a desfăşurat pe facebook, m-am tot gândit ce aş lua eu cu mine pe o insulă pustie; nu e prima dată când fac asta, mi se pare provocator să reflectez la ce lucruri sunt atât de importante în existenţa mea încât să nu pot trăi fără ele, chit că nu prea cred să mai fie multe insule pustii în lume, pentru că la câţi suntem pe pământ ne extindem pe unde putem; nu mai spun că nu mă dau în vânt după întoarcerea la natură şi că nici n-am bani pentru o croazieră în jurul lumii în timpul căreia să naufragiez pe vreun ţărm de ocean. Oricum, e interesant că întrebarea stereotipă se referă la ce ai lua pe-o insulă pustie, nu la pe cine, dovadă că obiectele contează mai mult decât oamenii, că – la o adică – fără tacâmuri nu poţi trăi, dar fără maică-ta te obişnuieşti tu în timp, trebuie doar să ai grijă la priorităţi. Dar asta e o altă discuţie…

Aşadar, îmi imaginez că mă trezesc la uşă cu un domn cam lugubru ca înfăţişare (loden negru, pălărie cu boruri largi, fular lung, ceva între omul invizibil şi poliţiştii kafkieni), care mă anunţă că voi fi exilată pe insula X şi că pot lua cu mine nişte cărţi şi niscaiva obiecte dragi sufletului meu sau doar utile. Cum nu plec în excursie, îmi zice el, greutatea bagajului nu contează prea mult, nici de bani n-am nevoie (asta este, realmente, o veste bună) şi dispun şi de ceva timp ca să aleg lucrurile dorite. Prima întrebare pe care mi-aş pune-o este de ce trebuie să plec pe insula aceea, din moment ce deja sunt pedepsită să trăiesc pe insula asta, dar, dacă-i musai, cu plăcere.

Aşa mi-am dat seama ce greu este să aleg acele cărţi pe care să le iau cu mine pentru a-mi salva, să zic aşa, umanitatea; sunt convinsă că mulţi dintre cititorii noştri ar avea aceeaşi dilemă dacă s-ar gândi la asta, deci vă provoc s-o faceţi. Când urmăream leapşa aia cu cărţi, mi-a atras atenţia comentariul cuiva care spunea că este greu de ales, pentru că fiecare carte te marchează într-o anumită perioadă a vieţii şi că asta ţine de factori subiectivi. Sunt de acord că se întâmplă acest lucru, dar eu m-am gândit la operele acelea care m-au marcat pentru toată viaţa, definitiv, pe care le-aş reciti mereu şi mereu fără a mă plictisi (o şi fac adesea), găsind de fiecare dată ceva ce mi-a scăpat la o lectură anterioară.

Nu pot gândi o ierarhie a acestor cărţi, dar prima pe care aş pune-o în bagaj este “Don Quijote”, pentru că ea trebuie să-mi amintească şi acolo, în recluziune, că merită să ierţi la nesfârşit, că este ok. ca toţi să te creadă nebun de legat dacă îndrăzneşti să visezi, că morile de vânt de aceea au fost inventate, ca să te lupţi cu ele, în vreme ce, de pe margine, unii se prăpădesc de râs. În fond, e bine ca oamenii să fie veseli, chiar dacă tu eşti trist… Pe aceleaşi considerente, aş scoate din raft “Idiotul” lui Dostoievski; mă gândesc că poate va trebui să mă reîntorc în lume şi, Doamne fereşte, dacă nu voi mai şti să fac diferenţa între esenţă şi aparenţă sau voi înnebuni văzând că nenorocirile li se întâmplă celor buni? Pentru că există şi în mine, ca în orice om, o latură întunecată, dornică să vadă că şi cei răi o pot păţi, nu fac un pas fără “Infernul” lui Dante; mai nou simt nevoia s-o recitesc în fiecare an şi cred că asta are o legătură cu lumea dementă în care trăim. Nu vreau să intru în amănunte, dar mă ceartă niţel conştiinţa, aşa că îndes repede în rucsac “Crimă şi pedeapsă”, fiindcă mi-aminteşte de fiecare dată că nicio crimă nu poate fi vreodată justificată, nici măcar prin faptul că victima este un păduche estetic (sau nu).

Simt nevoia de puţină căldură şi un strop de umor, dublate însă de olecuţă de dramatism – detaşare completă, zâmbet cu o umbră de tristeţe, reîntoarcere scurtă în adolescenţă. Aşa iau drumul insulei “Pe aripile vântului”, “Mândrie şi prejudecată” şi “Jane Eyre”; ele îmi hrănesc latura romantică şi recunosc că în momentele rele recitesc părţile care-mi plac cel mai mult, după care recit, plimbându-mă prin casă, din Topârceanu (fiecare cu nebunia lui). Nu, orice-aş face, nu pot să las adolescenta de altădată să se risipească în matura de acum, deci adaug “Regina Margot”, pentru că datorită ei am citit zeci de cărţi de istorie a Franţei şi nu numai, şi – o să râdeţi – “Cireşarii” lui Chiriţă, cu care mi-am început fiecare vacanţă de vară până la douăzeci de ani, ca şi cum ceva din mine nu voia să mă lase să intru într-o altă etapă a vieţii, pe care o bănuiam agitată. Dar cu nevoia de estompare a graniţelor dintre realitate şi vis cum rămâne, mă întreb la un moment dat. E nevoie de asta pe-o insulă pustie? Păi da, mai ales dacă o furtună năprasnică mătură ţărmul sau dacă este o noapte superbă, scăldată în lumina lunii (să nu uit să pun în bagaj vreo sută de kile de lumânări – urăsc întunericul). Aşadar, trag din raft “Un veac de singurătate” şi un vraf de Murakami – Haruki, nu Ryū. Îl iubesc pe japonezul ăsta şi, dacă n-aş fi lăsată să iau toate cărţile dorite, s-ar isca niscaiva dileme: “Cronica păsării arc” sau “ Kafka pe malul mării”, “1Q84” sau “Pădurea norvegiană”, “În căutarea oii fantastice” sau “Dans, dans, dans”? Greu de tot. Până una alta, să nu uit să pun “Generalul în labirintul său”(mă supără ceva la cartea asta a lui Márquez, dar atracţia e mai mare decăt supărarea) şi pe albanezul de Kadare cu “Generalul armatei moarte”. Nici chiar pe o insulă pustie n-ai cum să uiţi că în lume este multă cruzime, aşa că repede ajunge in rucsac “Aşteptându-i pe barbari” a lui Coetzee şi simt cum mă împresoară un val de tristeţe. Mă las pradă ei cu o voluptate cam masochistă şi mângâi înainte de a aranja în bagaj “Eseul despre orbire” al lui Saramago şi două iubiri ale mele din categoria Llosa: “Povestaşul” şi “Oraşul şi câinii”. Dacă tot e să crăp de tristeţe, mai adaug “Pavilionul canceroşilor” al lui Soljeniţân, “Soţia zeului bucătăriei”(preferata mea din tot ce-a scris Ami Tan) şi “Soţia călătorului în timp”, minunatul roman al lui Niffenegger, după care nu ştiu cine a reuşit să facă un film foarte prost.

Dar ceva mai vesel nu găsim? Nu prea, se pare că prefer cărţile întristătoare, asta e, îmi zic în vreme ce  “Să ucizi o pasăre cântătoare” (Harper Lee) şi “Cititorul” lui Schlink pornesc spre rucsac, alături de un volum de poezii al lui Esenin. Uite-l aici pe Zorba, cum era să-l uit, îmi spun panicată, apoi scot rapid din raft şi “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, nu de alta, dar am pierderi de memorie şi n-aş vrea să uit ceva important. Ştiu că un cititor modern ar cam ridica din sprâncene, dar nu renunţ în ruptul capului la două romane clasice: “Casa întunericului” al lui Dickens şi “Forsyte Saga” al lui Galsworthy, acesta din urmă recitit de curând cu mare plăcere. Apoi, deşi cred că ştiu pe de rost ce spune, micul prinţ este pregătit pentru o altă călătorie; ne uneşte pica purtată numerelor şi tristeţea că oamenii mari nu mai ştiu să viseze şi că trebuie tot timpul să le explici câte ceva. Simt aşa, o uşoară revoltă, nu ştiu de ce, vreau să-i închid gura, dar mi-amintesc că revolta salvează omul din ghearele absurdului şi iau cu mine “Omul revoltat” şi “Străinul”, ceea ce cred că-l face fericit pe Camus. Steinbeck se uită trist la mine, dar îi fac cu ochiul şi plec spre rucsac cu “Fructele mâniei”, “Şoareci şi oameni” şi “La răsărit de Eden”, mulţumindu-i în gând străinului celui ciudat că nu-mi impune o carte pe cap de scriitor.

Nu ştiu ce-o să fie mâine, dacă voi mai avea sau nu vreme să adaug ceva în bagaj. Toate alegerile sunt grele, până şi alegerea unor cărţi ridică probleme de conştiinţă:dacă am uitat vreun prieten, dacă am fost superficială sau nerecunoscătoare? Oftez din rărunchi şi aşez deasupra “Jurnalul” lui Sebastian şi “Moartea lui Vladimir Ilici”, trecându-mi prin minte că de la Simone de Beauvoir am înţeles că este minunat că toţi oamenii sunt muritori.

MIHAELA  MARIN  este profesoară la Colegiul Național  „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română…