Considerată o mică, nevinovată şuetă între prieteni, acest fenomen, bârfa, poate deveni o adevărată boală extrem de contagioasă. Mă uit în jur şi tot ce văd şi aud este acaparat de vorbele urâte adresate pe la spate oamenilor între ei. Ce este mai grav este că s-a ajuns la un nivel, în care anumite persoane, care suferă de această disfuncţionalitate, nu mai percep lumea fără ea, umorul şi motivele de a rade învârtindu-se exclusiv în jurul bârfelor. Păi e normal aşa? S-a demonstrat ştiinţific de mai multe ori că noi, oamenii, suntem conectaţi prin diferite energii care nu le putem înţelege, pe scurt, atunci când îi faci un rău cuiva, de orice natură, inevitabil îţi faci rău ţie, ba chiar înzecit. De asemenea, bârfa este refugiul celor slabi, celor care-şi găsesc defectele lor în peresoanele criticate, nereuşind să îndrepte aceste probleme prin prisma lor, le critică. Dacă am putea înlocui invidia, care este cauza principala bârfitului, cu admiraţia şi am lucra la propria noastră persoană pentru a ne corecta defectele care le regăsim în alţi oameni, consider că am ajunge foarte departe.

Însă nu, preferăm să ne învârtim întreagă viaţă în jurul unor vorbe aruncate în vânt şi să luăm în ras tot ceea ce se abate la catalogul nostru strict de standarde, pe care, mai mult că sigur că nici noi nu-l îndeplinim. Chiar mă întreb dacă mai există umor adevărat, umor de calitate. Poate că este amuzant să razi de cineva, dar te asigur că este mult mai amuzant atunci când razi de tine, de propriile tale experienţe, abilitate care nu toţi o putem stăpâni, mulţi chiar duc lipsa de aşa ceva. Este trist, mai ales că, fiind un fenomen extrem de des întâlnit, îţi poate afecta viaţă socială, neputând să-ţi găseşti prieteni cu aceleaşi convingeri, situaţia devine destul de nefericită. Şi totuşi, stau şi mă întreb: De unde atâta ură? De unde atâta invidie? De ce? Complicate întrebări, mai ales că ai putea fi aspru judecat dacă le adresezi într-o societate în care situaţia actuală este considerată normală. Câteodată mă întreb dacă nu cumva sunt eu defect, neputând să mă adaptez la standardele „normalităţii” din ziua de azi. Poate că sunt, dar îmi place, aşa că nu mă voi schimba prea curând.

Viitorul societăţii în care trăim pare destul de întunecat din această perspectiva, să sperăm totuşi că sunt doar pesimist şi am avut ghinionul de a întâlni prea multe exemple care să-mi ofere această convingere, sper să mă înşel.

MIHAI ROBERT LUNGU e un „lungan” de CARABELLA, elev în clasa a XI-a…