1. CÂND LEGEA FUMATULUI E… FUMATĂ – Stau și mă întreb în ultima vreme… oare în ce univers ne aflăm? Cum am ajuns aici și ce s-a întâmplat pe parcursul anilor lumină care au trecut… pe lângă noi. E Calea Lactee, planeta Pământ, Europa, România, prietene, adresa ta completă, așa că ar fi bine să te comporți ca atare. Știi că există teoria universurilor paralele, în care probabil eu ascult manele, am un BMW Coupé de ultima generație și cânt într-un “grup”, shall I call it?, însoțit de alți compatrioți filozofi contemporani în domeniul femeilor și băuturii. Tare rău, huh? Mindfuck. Dar excluzând asta, și o astfel de realitate ipotetică, nu înțeleg cum de unii au ajuns să fie fumați de țigări. Nu serios. Cum? Nu e ca și cum trăim în acel univers în care frunzele ne strivesc sub tălpile lor consolidate cu bocanci de iarnă de mărimea  47 doar de dragul sunetului pe care îl scoatem la momentul sleirii noastre. Nu… nu suntem acolo, după cum spuneam. Și totuși eu tot nu înțeleg cum țigările fumează oameni și nu invers. Mă simt clandestin la o piesă de teatru amatoare care sper să înceteze, o piesă în care actorii joacă foarte bine, dar intriga e de maro. Vorbesc despre interzicerea fumatului în spații publice și de repercusiunile generate de aceasta. N-am mai văzut atâta mobilizare de ceva timp în rândul oamenilor, respectiv a fumătorilor. Serios. Cum e posibil să te lași așa ușor controlat de un viciu, de care tu poți „să te lași când vrei”, dar nu o faci? Oare de ce s-a ajuns la această înjosire la care unii se supun pentru a-și livra gustosul fum canceros în plăpânzii plămâni. Ce-i amuzant este că această lege a reușit să scoată copilul sau elevul, cum vrei să-i spui, din profesori. Momentul ăla în care acei presupuși dascăli, pregătiți să ne antreneze pentru a lua viața în piept și a deveni buni cetățeni ai țării în care trăim, se comportă exact precum niște boboci de liceu, e momentul în care realizezi că, de fapt, nu suntem așa diferiți și că nevoile primare (viciile, pentru unii ) acaparează chiar și mintea unui intelectual răpus de nevoia de a… fuma, mai tare decât cea de a mânca. Pe scurt, atunci când profesorii fumează în baie sau se duc fuga la mașină să inhaleze niște “oxigen negru” pentru a-și drege mintea, totul devine atât hilar, cât și trist… Toată mascarada asta mi-a lăsat un gust dulce-amar, întrucât eu sunt un fost fumător (am fumat 2 ani, o nimica toată în comparație cu repertoriul altor “veterani” ) și înțeleg prin ce trece un nefericit cu pricina, însă, în același timp, mă și frustrează faptul că unii nu mai realizează de ce s-au apucat să fumeze și uită cum procedau la debutul acestui act și sunt pe parcurs… acaparați. Însă partea bună, pentru mine, e că pot să ies și eu în oraș și să mă întorc fără să mai duhnesc a mahoarcă, să mai mă usture ochii sau să devin din nou fumător, într-un mod pasiv. Era și cazul ca România să ia o decizie matură, demnă de statele civilizate ale lumii.

2. CÂND DEVENIM ADULȚI… – Oare ce se întâmplă atunci când dorința ta de aproape două decenii devine realitate? Nimic special, în mare parte. Eu am fost unul dintre copiii care avea o idee așa abstractă despre oamenii mari. Am trăit cu impresia că va avea loc cândva, cumva, la un punct în viață, o magie și mă voi trezi cu familie, copii și tot tacâmul. Ghici ce? Nu e deloc așa! Nici nu trebuie să fie așa. Viața e ca o cursă, iar atunci când devii adult ai face bine să știi să alergi foarte repede pentru că ea este precum o probă de rezistență: nu ai timp să respiri, nu ai timp de pierdut. E ca un metronom care bate încontinuu, iar dacă te îndepărtezi de ritmul tău interior, e foarte ușor să eșuezi.  Ce a însemnat pentru mine pasul făcut în lumea adulților? În afară de apariția a câtorva dinți în plus… da, mi-au dat toate cele 4 măsele de minte deodată, se poate spune că mi-a venit mintea la cap de tot, de 32 de ori. Și pe lângă asta, o agitație continuă, așteptări mai mari de la mine, responsabilități noi, dar și o lipsă constantă de timp pentru a mă organiza spre rezolvarea tuturor acestor proaspete obiective, nimic special nu s-a întâmplat. Subliniind ironia de rigoare, desigur…  Totul este exact la fel, doar că acum am provocări noi pe care mi le pun la încercare, prieteni asemenea și jucării… diferite. Cred că despre asta este vorba, atunci când este adus în discuție subiectul succesului: abilitatea de a fi maleabil și de a te adapta oricărei situații date, prin schimbare, astfel fiind posibilă evoluția imperativă. În astfel de situații, mă bucur că nu am avut prieteni ficși, copil fiind, și că am fost nevoit să schimb foarte multe anturaje, de-a lungul timpului, iar, în consecință, toate aceste întâmplări m-au ajutat în a-mi cultiva un oarecare instinct „cameleonistic”. Timpul a devenit, într-o perioadă foarte nesemnificativă, valuta mea cea mai de preț. Am început să devin foarte selectiv în privința persoanelor cu care aleg să-mi petrec timpul, de asemenea și cu activitățile pe care mă regăsesc făcându-le. Astfel, noțiunea de pierdere de timp a căpătat alte conotații, mult mai profunde în viziunea mea. O percep foarte serios și chiar nu mai am timp de pierdut cu nimeni și nimic care nu mă ajută pe mine ca persoană/caracter sau care nu-mi dezvoltă nicio abilitate. Poate că e ciudat pentru unii, dar asta înseamnă să fii productiv și să devii adult.  Perioada în care treceam prin zile, precum cuțitul în unt, s-a dus. A sosit momentul să-ți deschizi ochii și să fii în control în privinţa a ceea ce se întâmplă în jurul tău. Jocul e același, dificultatea e diferită.

MIHAI ROBERT LUNGU e un „lungan” de CARABELLA, încă elev în clasa a XII-a…