După o serie de examene psihologice menite să mă tulbure pe dinăuntru pentru a da 120% din propriile-mi puteri, iată-mă acum şezând lejer pe salteaua vacanţei plutind pe o mare de timp unde valurile domole ale clipelor apuse îmi mai amintesc din când în când de agitaţia de acum odinioară pe care, parcă, am uitat-o definitiv. Se spune că vânătoarea este mai interesantă decât prada. Fix aşa este în cele din urmă. Pe parcursul vânătorii mele m-am simţit copleşit de toate elementele ce au interferat cu aceasta, am făcut sacrificii, am improvizat şi am obţinut ceea ce mi-am propus. Erau momente în care motivaţia lipsea definitiv, erau momente în care exista din abundenţă, dar într-un final mi-am dus planurile la capăt şi vânătoarea a luat sfârşit… aşa brusc… De fapt, a fost atât de subit încât rezultatele mele mi-au eclipsat munca, sudoarea şi devotamentul şi am rămas cu o impresie de tipul: „Asta a fost tot?” Cam da… la ce te-ai fi aşteptat.

E în natura umană să-ţi doreşti mai mult odată ce ţi-ai atins scopurile, iar plecând de la premisa aceasta, ceea ce am realizat în ultimele luni nu mă mai impresionează deloc şi urmăresc noi provocări. Ce am învăţat însă, pe parcursul vânătorii, va rămâne cu mine şi încerc să preţuiesc aceasta lecţie vitală în viaţă: Timpul… oh, ce viziune aveam eu asupra acestui element invizibil, neutru şi neobosit… oh, dar ce s-a schimbat… În ultimul an, timpul a devenit pentru mine cea mai importantă valută, acum înţeleg deviza afaceriştilor cum că timpul înseamnă bani, pentru fiecare înseamnă ceva într-o formă sau alta, dar totul gravitează în jurul şi se întâmplă prin intermediul său. E amuzant cum am devenit un tiran al productivităţii, eliminând persoanele şi activităţile din viaţa mea care nu îmi ofereau nicio satisfacţie intelectuală, e amuzant pentru că până acum credeam că ştiu ce înseamnă să fii productiv… habar n-aveam. E un pic egoist, dacă mă întrebi pe mine, să fii mereu cu ochii pe oameni interesanţi şi să-i devorezi de ceea ce îi face interesanţi pentru a te îmbunătăţi pe tine, dar hei… dacă tu o faci, probabil că nu eşti singurul şi până la urmă, e un schimb cinstit şi comun.

Am devenit selectiv cu oamenii pe care îi las în viaţa mea, în limita posibilităţilor, am căutat să-mi ascut fiecare simţ şi abilitate şi am perseverat prin prisma evoluţiei progresului personal. Cam asta a fost reţeta succesului meu. Acum că tot vorbesc de succesul meu, dar ce am făcut atât de special? Ce ar trebui să facă orice puşti la 18 ani, am luat bacul fără niciun fel de pregătire cu o notă destul de bună, spun eu – 9.40, m-am pregătit în paralel pentru examenul de DELF la franceză, pe care şi pe acesta l-am luat şi am mai şi cântat cu trupa atât in ţară cat şi în afară, pe aproape întreaga durată a clasei a XII-a. Am luat pauză din primăvară. Nu e mare lucru, dar astea au fost obiectivele mele anul acesta şi acum, că tot le-am rostit în gând şi pus în scris, sunt destul de mândru de ele, era loc de mai bine, întotdeauna este, dar este important să mă raportez la efortul depus şi la interesul acordat atunci când îmi analizez rezultatele. Iar coeficientul muncă – rezultat, e chiar unul satisfăcător!

Pentru mine clasa a XII- a reprezentat, ca fiecare an de altfel, o nouă provocare, un nou sine, aşteptări mult mai mari de la mine şi poposirea pentru o perioada nedeterminată de timp în zona de non confort, pentru că acolo se scrie istoria şi nu în faţa televizorului sau întins pe canapea. Cu toate că acum îmi rezerv şi eu dreptul de a mai pierde vremea prin zona mea de confort, întrucât cred că merit aceste momente şi până la urmă, nu mă voi transforma într-un maniac al productivităţii, nu e tipul meu şi nici nu aş putea să menţin o constantă în acest sens, dar când este cazul, sunt sigur că pot scoate la iveală şi această latură.

Acum… aşteptăm noile provocări.

MIHAI ROBERT LUNGU e un… „fost lungan” de CARABELLA, viitor sociolog și, iată, deja senior de CDS…