Ce bine e să fii metal într-o societate de plastic. E o vorbă încurajatoare care circulă prin rândul camarazilor metaliști. Într-adevăr, te simți bine să fii „oaia neagră”, mai ales când în jurul tău sunt numai oi albe, și, în general, oi. Dar nu a fost întotdeauna așa. Acum 4 ani (nu-mi vine să cred cât de repede au zburat) eram un fan înrăit al rapului românesc, supărat pe lume, încruntat, cu privirea fixă pe ceea ce îmi displăcea, adică tot. Acest gen de muzică nu a făcut decât să-mi alimenteze furia către masele de oi și nu o consider, această etapă, decât una efemeră, prin care orice adolescent poate trece. Îmi amintesc cum îl priveam cu o furie neînțeleasă pe fratele meu care asculta Metallica, dar cine știa că un an mai târziu ar fi urmat să fac același lucru. Tot un an mai târziu am învățat primele acorduri la chitară, urmând ca la aceeași distanță de timp să mă decid să-mi las părul să crească, asta ca să ating un „grad de rebeliune” și mai avansat.
Se spune că prima dragoste nu se uită niciodată. Nu pot decât să confirm acest lucru, mai ales în materie de muzică, trupa care mi-a deschis ochii și mi-a arătat calea fiind Metallica. Înființată în 1981, debutând cu albumul „Kill’Em All” în 1983, Metallica a schimbat muzica metal și scena ei pentru totdeauna. Nu pot să descriu impactul pe care l-a avut asupra mea, deși nu a fost din prima, deoarece eram orbit de prejudecăţile mele față de orice, dar odată ce i-am permis să mă cuprindă, nimic nu a mai fost la fel. Mai ales că această reorientare în domeniul gusturilor muzicale a venit într-o perioadă destul de ciudată: bunicul meu murise, iar eu nu am mai avut până la acel moment tangențe cu vreun deces în familie; pe lângă alte crize ale adolescenței, Metallica mi-a hrănit nevoia de a mă refugia în ceva. Îmi amintesc cum piesa Fade to Black îmi electriza toată pielea, amplificându-mi bătăile inimii de parcă mă încărcam cu energie vie, energie de care devenisem dependent.
Nu mai fusesem la niciun concert în momentul reorientării mele muzicale, nici de rap, nici de rock, dar văzusem, pe internet, cam ceea ce se petrece la un concert de rap și eram copleșit. Însă, în momentul în care am văzut și practic, am simțit atmosfera unui concert de metal, chiar prin intermediul calculatorului, am rămas fără grai. Concertul din Seattle în 1989, unde a cântat Metallica, a schimbat regulile și direcțiile jocului pentru mine, urmând să vreau să iau parte la un asemenea eveniment și chiar să fiu acolo, pe scenă. Îmi amintesc și acum momentul în care am început să cânt la chitară, deși nu știam mare lucru, nu mă interesa decât să pot cânta în picioare, poziționând chitara cât mai jos posibil, la fel ca James Hetfield, solistul din Metallica. Acesta era visul meu la momentul respectiv, nimic altceva nu mai conta, conform și piesei renumite a lor (Nothing Else Matters).
Chiar dacă în acest moment îmi pot asocia atributul de rocker, atunci eram „încuiat” și cu diverse prejudecăți. Aceste prejudecăți au fost spulberate pentru totdeauna de către a doua trupă care m-a copleșit, Pantera. Și anume piesa Cowboys From Hell, al cărei riff m-am chinuit un an de zile să-l pot face perfect la chitară, nu glumesc, un an. Chiar în momentul în care credeam că le știu pe toate și că nimic nu mă mai poate da pe spate, solourile chitaristului trupei Pantera, Dimebag Darrell, mi-au zdruncinat lumea din nou. Se spune despre Pantera că, deși a început ca o formație tipică anilor 80 (glam metal), a devenit în 1990 cea care a salvat metalul. Albume precum Vulgar Display of Power, Far Beyond Driven și The Great Southern Trendkill au arătat că este posibil, în continuare, să faci muzică underground, chiar și sub imensa influența a erei grunge, ce a fost de-a dreptul copleșitoare în anii 90.
Eu consider această etapă ca fiind definitorie pentru mine și cu un rol foarte important în drumul meu, deoarece mi-a schimbat în totalitate cursul vieții. Mă întristez pentru că unii adolescenți sunt atât de neglijenți cu alegerea muzicii pe care preferă să o asculte și se complac în niște ritmuri orientale intermitente care nu fac decât să instige la dans, nu și la gândit. Să sperăm că sunt doar eu pesimist și că, la un moment dat, în viața fiecăruia va apărea de undeva această mână salvatoare, care a apărut și la mine, și le va arăta calea cea dreaptă.
MIHAI ROBERT LUNGU este elev în clasa a XI-a E…