Șapte cărți…

 

1.Rudyard Kipling, “Povești indiene”, București, Editura Univers, 2008, 223 de pagini, traduceri de Dana Covăceanu, Emilia Comănici, Ioana Pascu, Sabina Luciana Tcaciuc, Parmena Zarinia

Nucleul epic al poveștilor e anemic, dar ceea ce face într-adevăr cartea aproape incitibilă sunt traducerile. În mod evident, traducătoarele nu au de-a face cu literatura; bănuiesc că experiența lor de cititor e aproape de zero. Textele sunt traduse ca și cum ar fi vorba de subtitrarea unor filme americane de duzină. Dincolo de penibilul limbii române, cartea ar fi avut nevoie de note lămuritoare. Evident, ele lipsesc. Cât despre referințele culturale specifice lumii indiene, imperios necesare oricărui traducător de Kipling, ele lipsesc cu desăvârșire. În multe locuri, probabil că Google translate ar fi făcut o treabă mai bună. Pe lângă toate acestea, nici Kipling nu impresionează aici prin nimic. Cartea e, deci, o nefericită întâlnire între câteva texte mediocre și câteva traducătoare la fel de mediocre. Combinația perfectă pentru a crea cititorului cărții o stare perpetuă de enervare.

Nota mea: 3

2.Arthur C. Clarke, “Sfârșitul copilăriei”, București, Editura Univers, 2008, 175 de pagini, traducere de Cristiana Vișan

O capodoperă pentru admiratorii genului SF. Povestea lui Clarke începe cu apariția unei rase de extratereștri pe care oamenii îi denumesc Superlorzi. Aceștia veghează la instaurarea unei perioade de pace și prosperitate pentru pământeni. Violența și infracționalitatea dispar, prețul plătit de oameni fiind unul singur: aceștia renunță la visul lor de a călători în spațiu. Odată cu succesiunea generațiilor, aflăm că, de fapt, Superlorzii erau gardienii rasei umane, în slujba unei alte rase extraterestre superioare, Supermintea. Rolul Superlorzilor era acela de a aștepta până când rasa umană s-ar fi dovedit gata să fie integrată într-o vastă și abstractă rețea neuronală care încorporează mai multe rase. Povestea se termină cu distrugerea planetei Pământ. Clarke reușește, în doar câteva pagini, să pună în discuție alegorii grele, cu semnificații dintre cele mai profunde. Rămâne doar regretul, valabil în cazul majorității scrierilor de gen, că personajele nu sunt decât instrumente secundare, povestea în sine preluând prim-planul.

Nota mea: 9

3.Mircea Cărtărescu, „Solenoid”, București, Editura Humanitas, 2016, 842 de pagini

Cartea pare a fi un pariu (pierdut) al unui scriitor care, ajuns la maturitate, știe că-și poate permite să scrie orice și oricum. Viața și anomaliile unui profesor de română, la o școală de la periferia Bucureștiului, sunt descrise cu minuțiozitate. Profesorul face dragoste levitând, în casa sa în formă de vapor, la subsolul căreia se află un misterios solenoid, se căsătorește, divorțează, are o aventură cu o colegă de școală, Irina, și devine tatăl unei fetițe (de asemenea, Irina). Nu, însă, aceasta e miza textului. Romanul pare o căutarea a unei a patra dimensiuni, o încercare de a intui forma abstractă a tesseratului (dacă nu cumva chiar romanul însuși poate fi privit ca un tesseract). Cu toate acestea, e greu de justificat incredibila desfășurare de forțe (mai bine de 800 de pagini) pentru a descrie „delirul” oniric al naratorului. „Solenoid” e un fel de autobiografie cu imagini și pagini de geniu (scena în care profesorul descoperă mica lume animală ce supraviețuiește în măruntaiele casei sale sau transferarea spiritului naratorului din corpul uman în corpul unui minuscul acarian, membru al unei colonii de acarieni care trăiește în palma sângerândă a unui bibliotecar), dar, ca întreg, e un eșec. Finalul e electrizant: întreg Bucureștiul se ridică la cer, alimentat de solenoizii care dormitau în adâncurile sale. E mult prea multă materie inutilă în acest roman, mult prea multe pasaje de prisos, scrise doar pentru că autorul lor își permite să le scrie, de la înălțimea de scriitor consacrat. Ambiția de a scrie fără revizuiri are ca rezultat pasaje redactate stângaci, cu repetiții de imagini, de cuvinte prețioase („inconcevabil”) și deranjante preferințe pentru negații cu prefixoidul „in-”

Nota mea: 7

4.Ion Druță, “Clopotnița”, Editura Cartier, Chișinău, 2015, 279 de pagini

Am început lectura romanului cu destul scepticism, și asta din cauza subiectului. Horia Holban, un învățător din satul Căpriana, își rememorează viața și povestea de dragoste care îl adusese în Căpriana. Având aspirații înalte, tânărul dorește să rămână în Chișinău după terminarea facultății. Din cauza integrității sale, deloc dispus la compromisuri, Horia ajunge profesor de istorie în satul soției sale, acolo unde încearcă să trezească în elevii săi dragostea față de istorie și față de vechea clopotniță a satului. Are loc și o confruntare cu directorul școlii, un arivist comunist lipsit de inteligență. În cele din urmă, clopotnița va fi mistuită de un incendiu. Acest roman rural, povestit astfel, nu are nimic spectaculos în el. Druță reușește, totuși, cu toate accesele sale de tezism și idilism (mai ales în descrierea cu mult prea detaliată a hramului satului), să scrie un roman captivant, într-un stil modern, cu incursiuni psihologice fine și momente subtile de umor. O surpriză plăcută, un scriitor care, fără îndoială, amintește de Rebreanu și Slavici, dar care, stilistic, reușește să fie cu mult mai puțin bolovănos decât cei doi.

Nota mea: 9

5.Ivan Turgenev, „Fathers and Sons”, Signet Classis, New York, 2005, 244 de pagini, translated by George Reavey, with an Introduction by Jane Costlow

Un roman de o incredibilă forță. Fiecare personaj reprezintă o lume, fiecare scenă este ca o bucată de puzzle, așezată la locul potrivit, la momentul potrivit pentru a structura țesătura narativă. Acțiunea începe într-o zi de mai, în anul 1859, când Nikolai Petrovici Kirsanov își așteaptă copilul (Arkadi), întors de la studii. Acesta vine însoțit de bunul său prieten, nihilistul Bazarov, urmând să petreacă o perioadă de timp la moșia Kirsanovilor (tatăl Nikolai și unchiul Paul). Romanul se desfășoară, mai apoi, pe nenumărate paliere. Avem conflictul între vechea lume a micii aristocrații rusești și tinerii emancipați, avem povești de dragoste firești (între Arkadi și Caterina Odintsov) și bizare (între Nikolai și fiica propriei lui servitoare), povești de dragoste neîmpărtășite (între Bazarov și Anna Sergheievna), avem sfâșietoare drame familiale și conflicte între generații, avem, în fine, o magistrală scenă de duel și o sfâșietoare descriere a ultimelor zile din viața lui Bazarov. Este un roman atât de bogat în semnificații, atât de dens, scris cu atâta economie de mijloace stilistice, încât „Fathers and Sons” se trasformă într-un text care nu ți-ai dori să se mai termine. Gradarea conflictului atinge perfecțiunea, momentele de maximă tensiune (întregul capitol cu scena duelului între Paul Kirsanov și Bazarov și, mai apoi, capitolul ce descrie moartea acestuia din urmă) ating cote greu de egalat.

Nota mea: 10

6.Charles Dickens, „Marile speranțe” (2 vol.), București, Editura Adevărul Holding, 2008, 576 de pagini, traducere de Veronica Focșeneanu

Întoarcerea la clasici are, întotdeauna, avantajul unei eterne redescoperiri. Povestea lui Dickens are în centrul ei un personaj (Pip) al cărui destin e covârșitor influențat de moștenirea, în chip misterios, a unei averi considerabile. Odată cu apariția ei, structura internă a personajului se modifică pentru ca, în cele din urmă, Pip să redevină cel care a fost, în momentul în care averea este pierdută. Sunt tonice umorul și ironia lui Dickens. Firește, nu lipsesc nici ingredientele romantice (coincidențele, patosul, primatul sentimentului, în dauna rațiunii) care nu mai pot rezona în mintea cititorului contemporan; dincolo de asta, însă, povestea are suficient potențial pentru a reține atenția chiar și în secolul XXI. Există, fără doar și poate, un ușor tezism aici: Dickens are grijă să ne spună în ce măsură și până la ce grad banul poate degrada natura umană, însă oferă și soluția restabilirii echilibrului.

Nota mea: 9

7.Ludmila Ulițkaia,”Înmormântare veselă”, București, Editura Humanitas, 2005, 192 de pagini

Romanul povestește ultimele momente ale existenței lui Alik, un pictor rus, emigrant în SUA. Afectat de o boală care-l imobilizează la pat, el este îngrijit și vizitat de o întreagă comunitate de ruși stabiliți în State. Toate personajele care intră în legătură cu el au poveștile lor, expuse uneori destul de lacunar, fără a se insista prea mult pe resorturi intime, de psihologie umană. O lectură ușoară, plăcută, însă nu poate fi ocolită senzația că nu ai deloc în față un roman rusesc. Scena înmormântării lui Alik și aceea în care el se adresează celor prezenți la parastas, prin intermediul unei benzi de magnetofon sunt, de departe, cele mai savuroase. În rest, teme majore, precum dezrădăcinarea și conflictul cultural între lumea din care vin emigranții și cea în care trăiesc, rămân în fundal, abia atinse.

Nota mea: 6

OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…