Dintre toate născocirile minţii omeneşti, iubirea s-a pus în fruntea sentimentelor ce aduc suferinţă, zbatere fără rost şi fapte pe care raţiunea le-ar judeca drept nebuneşti. Iubirea ar trebui să aibă măsură. Măsura inimii şi a sufletului. Căci ceea ce este prea mult nu aduce nimic bun.

Ninge. Gândurile se cern prin ciurul spart al timpurilor de demult, curg tăvălug peste mine, mă îngroapă, mă sufocă, mă fac să caut un perete pe care să-mi sleiesc bruma de minte rămasă. Vârtejul acesta nestăvilit mă cuprinde, mă înghite fără milă, mă sfâşie, îmi jupoaie sufletul. Mă preling însângerat printre oamenii cărora nu le-a păsat niciodată de suferinţa mea, nu i-a interesat nicicând să-şi aplece urma de bunătate rămasă în ei către strigătul înfundat ce se oprea întotdeauna strivit între dinţi, dar se citea adânc întipărit în privire.

Dacă timpul s-ar scurge invers, de la capătul său infinit către imprecizabilul moment al naşterii sale din nimic, aş aştepta o viaţă începutul timpului. Aş privi răbdător, fără a mai lupta, fără a mă frământa, cum orele devin minute, minutele se transformă în secunde, iar secundele se prăbuşesc în ele însele, ajungând în final acel punct minuscul, imperceptibil şi indivizibil al stării permanente de nimic.

M-aş arunca în mijlocul vâltorii, purtat de ape tulburi, către un izvor neştiut. Trupul acesta ce merge fără tăgadă spre disoluţie s-ar micşora, cu membre ce se retrag spre matcă, până când s-ar întoarce la stadiul de ou primordial, ca o însumare imaterială a tuturor posibilităţilor latente.

Acum însă, este prea târziu.

Din colţul camerei se scurgea către fereastra deschisă un nor albăstrui de fum, ce îşi trăgea seva din ţigara morfolită, ţinută captivă între degete. Începuse o nouă zi, cu nimic diferită de cele de dinaintea ei sau de cele care urmau. Acelaşi tipar, aceleaşi mişcări, aceleaşi tabieturi urmate întocmai, dintr-un soi de reflex inexplicabil, pavlovian. Era mai comod aşa, căci sub tirania rutinei se întrezărea timid un oarecare sentiment de siguranţă, de linişte interioară.

Toate acele gesturi stereotipe, golite de înţeles, îl făceau să semene cu o maşinărie guvernată de legi ce îi ocoleau miezul raţiunii şi marginile simţirii. O viaţă întreagă încercase să caute o ordine inexistentă a lucrurilor, într-un univers haotic şi lipsit de logică. O altă victimă colaterală a gândirii carteziene.

Cu o mişcare studiată şi exersată timp de decenii, apucă tacticos ceaşca de cafea, fără a uita să depărteze burghez degetul mic, într-un unghi de o precizie matematică, de parcă ar fi ştiut dinainte unde să se oprească. Braţul descrise apoi un arc de cerc perfect, în drumul către papilele gustative ce fremătau, anticipând gustul pe care îl decodau mereu cu acurateţea unui mecanism infailibil.

Din stradă se auzeau distinct zgomotul maşinilor, bolboroseala enervantă a trecătorilor şi lătratul insuportabil al câinelui din curtea vecină. Existenţa forfotea departe de el, în forme insignifiante şi nedefinite. Iar el, învelit de pereţii camerei, urmărea distant zbaterea inconştientă, lipsită de sens şi scop, a acestei erori numite viaţă.

PETRE STOICA este absolvent al Facultății de Litere, la Universitatea „Ovidius” din Constanța, profesor, traducător și, cum zice, scriitor de ocazie, cinic din fire, cu cei din jur, dar mai ales cu sine însuși…