de Ioan VIŞTEA

Se întâmplă cu codul etic al omului modern un fapt care probează în ce grea suferinţă se află el astăzi: cade adesea în ispita interesului politic ori e grav afectat de ataşamentul necondiţionat pentru cauze partinice. Atunci, tot eşafodajul de norme şi principii ale unui sistem, juridic în cazul de faţă, se prăbuşeşte sub povara lipsei de credibilitate.

Un exemplu strălucit, nicidecum strălucitor, ni-l oferă Monica Macovei. Pe vremea militantismului practicat pe bani grei, în postura de aprig combatant al drepturilor omului la APADOR-CH, părea în intervenţiile sale rezonabilă, onestă în argumente şi impetuozităţi, motivată în indignări, dedicată, ai fi zis, unei cauze drepte şi nobile. În spatele imensei făţărnicii, puţini puteau identifica procurorul ceauşist al anilor 80, blana oiţei rătăcită în grădina domnului Soros. Contagiată definitiv de aplombul oportunistului de a se afla la bucate şi butoane cu orice chip şi cu orice prilej favorabil, odată sărită în barca puterii portocalii, s-a văzut că „sacul” ei de ambiţii şi frustrări, bine disimulate o vreme, şi-a găsit, în sfârşit, „peticul”. Ca om de încredere, de taină, de intrigi şi de întins capcane al lui Băsescu, şi-a egalat repede mentorul în răutăţi şi în planurile oculte urzite împreună din „cuţită” şi adesea, „ pahară”.

Între militantismul civic, benefic şi necesar şi propagandismul ţâfnos cu componenta lui fanatic-afectivă, sustras ideologiei exprese, Macovei a intrat cu o naturaleţe care îi devoalează caracterul în pielea celui de-al doilea, în pielea „iacobinismului” fără frâu ori cenzură. S-a văzut în scurt timp că rolul i s-a potrivit ca o mănuşă ea însăşi fiind de mult unul din personajele aflate în căutarea autorului de intrigi, de gâlcevi şi mojicii. Prin urmare nu-i rămânea decât să intre în „operă” şi s-o desăvârşească. Aşa a început în justiţie, mai mult ca oricând, „iadul” pavat, în tandem, cu bune intenţii. Sub paravanul lor, haosul din sistem, bine dirijat şi întreţinut, inamovibilitatea cu mască grotescă de carnaval, intervenţiile mârlăneşti ale preşedintelui în treburi pentru care, constituţional, n-ar fi trebuit să-i „fiarbă oala”, au îngenunchiat independenţa clamată a justiţiei subordonând-o comenzii politice. În atari condiţii era evident că Macovei nu va putea trece în veci proba verităţii. E drept că nici nu-şi propusese vreodată să o câştige! Nu, ea ştia numai una şi bună: că toţi politicienii care predaseră ştafeta intrând democratic în opoziţie, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, toţi, după refrenul manelist „fără număr”, trebuiau fie să înfunde puşcăriile, fie făcuţi de ocară indiferent de gravitatea „bubelor” din cap. Transpunerea în practica judiciară a ideii fixe cu referire la trecut i-a reuşit în bună măsură, numai că în scenariul scris tot în tandem la Cotroceni şi viitorul urma să sune foarte bine. Ideea europeană, benefică în fond, dar nepusă în practică nicăieri, a necesităţii unui organism de control al averilor care să îngrădească tentaţia abuzului şi să sancţioneze amneziile demnitarilor, le-a dat aripi. Ce instrument mai bun de constrângere şi şantaj puteau născoci cu aprobarea „mătuşii” Europa? Nenăscut încă, copilului i se dăduse chiar şi un nume:A.N.I. dar el tot întârzia să apară spre disperarea „părinţilor” săi. Când într-un târziu, cu greu, după lungi travalii şi cu forcepsul, doamna în cauză l-a expulzat în spaţiul public, cum era de aşteptat, copilul de suflet rezultat din voinţa a două puteri malefice avea încă de la naştere apucăturile, năravurile şi proastele obiceiuri ale „părinţilor” şi tutorilor săi. În plus, l-au obligat încă de la o vârstă fragedă să se înscrie în partid, care altul decât partidul care îl moşise!? La vremea când ar fi trebuit să-i pună abecedarul în braţe, l-au învăţat doar să mârâie, să latre iar mai apoi să muşte. Crescut în „sălbăticie” cu dinadinsul, copilul-dulău A.N.I. a devenit instrumentul de hărţuire, de intimidare şi represiune imagistică a opozanţilor puterii aflat în lesa cu dublă comandă. Tot aşa, după acelaşi tipic stau lucrurile şi cu D.N.A.ul, sora mai mare a A.N.I., încă mai însetat de senzaţii tari şi de sânge. Povestea, cu întreaga ei simbolistică,cu toată gravitatea consecinţelor ei, i se datorează Monicăi Macovei. La fel „zestrea” lăsată moştenire de ea, grea, consistentă şi împovărătoare care atârnă ca o piatră de moară de gâtul actului de justiţie din România: aplicarea cu consecvenţă a zicalei „pentru unii mumă, pentru alţii ciumă”, arbitrariul fără perdea ori ruşine, spiritul revanşard, norma dublei măsuri, intervenţiile punitive în complete de judecară, strămutări arbitrare de dosare alături de sentimentul indus cetăţeanului că pe moşia luată în arendă de vechilii puterii actul justiţiei se joacă la zaruri în funcţie de afinităţi, relaţionări ori intensitatea culorii politice.

Am văzut-o la dezbaterile post-referendum din Parlamentul European, vitriolată, învineţită de furia neputinţei scuipând din scaunul de europarlamentar seminţele bostănăriei balcanice şi spumele mâniei în capul Europei, după ce asmuţise forurile europene asupra României pe care ar fi dorit-o arestată cu popor cu tot. O vedem cu orice prilej căzând în patima oarbă a atacului demagogic la adresa duşmanilor politici de moarte. O auzim în diatribele minciunii, meschinăriei şi ridicolului acreditând, în dispreţul evidenţelor, ideea neprihănirii partidului său şi a sa, a justeţei măsurilor şi a realizărilor lui epocale.

De câte ori rememorez ororile experimentul Piteşti, nu-mi vine altă figură în minte pe care să o alătur „fenomenului” decât pe a Monicăi Macovei. Mă cutremur: ce culmi ale sadismului ar fi atins sistemul concentraţionar românesc odată încăput, la vremea aceea, pe mâna şi mintea ei îmbolnăvită de ură ca şi pe resentimente ei! Se sparie gândul, pentru că pe Monica Macovei nu doar tunsoarea bretonată o trădează ci, mai ales, mentalitatea şi sufletul ei de kapo rătăcit printre noi. În ultimii opt ani, dacă ar fi fost după puterile şi instinctele sale, opoziţia, in corpore, demult ar fi fost îmbarcată spre Guantanamo ori mânată spre camerele cu duşuri pentru ca, la un semn, să i se aplice soluţia finală a Zyklonului B.

Monica Macovei este una din întruchipările cozilor de topor care trebuie să ne pună pe gânduri şi să ne ţină în gardă. De câte ori o vedem luând „poziţie” şi „atitudine” mânată de demonii intransigenţei partizane şi servilismului, înhămate la căruţa unei cauze pierdute, ne face să înţelegem mai bine că figurile odioase, sinistre, n-au ieşit din istorie, n-au sfârşit odată cu anul ‘89, n-au devenit de tristă amintire aşa cum ne-am iluzionat a crede. Nu, ele diseminează, se divid natural mai ales la vremea conjuncţiilor politico-astrale prielnice pentru a face de multe ori din noi victimele care, neţinând totdeauna ochii suficient de larg deschişi, le identificăm, le recunoaştem, adesea, prea târziu.

(Din volumul „Insectarul portocaliu”)

IOAN VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul Jurnalului de la Mahala…