Anunț cu bucurie, dacă interesează pe cineva, că am terminat de scris Basic Creangă – un volumaș de 120 de pagini despre Humuleștean. Acuma vine partea cea mai incomodă pentru mine – să caut o editură. Iată Cuvântul înainte al volumașului…

Iubite cititorule, bănuiesc că și dumneata, ca și mine, ai bine întemeiatul obicei hogașian de a nu citi prefețele cărților. Așa că am scris un scurt „cuvânt înainte”. Citește-l, rogu-te, ca să nu mă judeci greșit fie în bine, fie în rău, lucru de care nu-mi pasă oricum.

Cartea aceasta a luat naștere din iubirea mea față de creația lui Ion Creangă, iubire pe care o am încă de pe când conștiința mea era atâtica. Basic Creangă s-ar fi putut intitula, poate mai bine, „Creangă al meu” sau „Creangă mon amour”. Volumul pornește spornic din iubire, dar nu este alcătuit dintr-un șir de encomioane. Căci așa se practică. Cum apare un clasic, cum se pune nu de-o mămăligă, ci de-o statuie. Sau, dacă vreți, o statuie ca o mămăligă: laxă, călduță, bleagă. Stau ciucure în acest caz sugestiile inconștientului național: setea de mit, mentalitatea de asistat (vai! și spiritual), sentimentul unei culturi orfeline… Ce fel de Creangă propun, veți vedea în volumaș. Am credința că se poate ajunge la izvoarele mai ascunse ale muntelui Creangă. Am scris în genere despre un Humuleștean mai de la temelie, un Ur-Creangă, dar nu vasilelovinescian numaidecât, ci unul cu robustețe de urs și suculență de fagure de miere, unul cu înțelepciune de Eclesiast, dar care pune masca de umor peste „urâtul” vieții. „O știu eu cît e de dulce și de amară, bat-o pustia s-o bată!” spune Ivan Turbincă. Astfel că mult bătucitele experiențe ale vieții, bătute și răzbătute de duiumuri de scriitori, nu-l tentează pe creatorul lui Ivan. El doar le povestește cu un zâmbet în colțul gurii și cu o turbincă de mecancolie în suflet.

Axându-mă (și bâjbâind uneori, de ce să n-o spun?!) pe cele pomenite mai sus, am hotărât să botez lucrarea Basic Creangă. Desigur, titlul este oarecum publicistic, cu scop de captare a atenției, și o leacă fanfaron, fiindcă în puținele pagini ale lucrării nu se oferă un Creangă „basic” total, ci se pot da unele sugestii pentru venitori. Însă sunt mursecat de amărăciunea iluziei întreprinderii și de viermele cel neadormit al îndoielii: am reușit? Nu știu. Măcar pot spune la sfârșit: Dar am avut ideile? Am avut. Și să nu se sperie criticii literari: Nu am de gând să le iau pâinea de la gură! Dar am încercat, deși mă socot prozator în primul rând, să mă păstrez în limitele unui limbaj critic, dacă nu infailibil, măcar onorabil; în orice caz, în limitele bunului simț. Totuși, prea săturatu-m-am de „oralitatea lui Creangă”, de „jovialitatea” lui, de „umorul sănătos” (de parcă ar exista și umor bolnav), de bătutul apei în piuă pe tema: „Este Creangă scriitor poporan sau cult?” sau de cotcodăceli cabalisto-masonice, ca să se ouă la urmă o mărgică. Am gândul să îmbrâncesc din drumul critic gloabele răpciugoase cu samare pline de terfeloage prăfuite și să tocmesc, ca moș Nichifor, iepe tinere și albe, numai bune de prăsilă, la harabaua mea hermeneutică. Așa încât, păgubos precum Prepeleac, merg înainte, fără să bindisesc de viermele pomenit. Am gândit să fac o mănăstire, ca și Dănilă. Deocamdată m-am apucat să chitesc copacii trebuitori: „Ista-i bun de amânare, cela de tălpi, ista de grinzi…” Am pus câteva grinzi. Atât. Sunt puține, căci tot Humuleșteanul ne învață: „Când este vorba să scrii prostii, ar fi cu adevărat prea ușor să faci o carte groasă.”