A fost odată o fetiţă frumoasă, deşteaptă, dar ce păcat că nu avea pe nimeni alături de ea. Trăia singură într-o căsuţă veche, la marginea unei păduri. Pe lângă casa ei stătea mereu un câine, tot al nimănui. Destinele lor parcă erau gemene…

Într-o bună zi, Elina, căci acesta era numele ei, s-a împrietenit cu bietul căţeluş şi l-a adus în casă. Când se făcea seară, se aşeza cu capul pe perna ei veche, îl mângâia pe Toto, aşa îi spunea câinelui…şi fredona câte ceva până când Moş Ene îi închidea ochii şi îi aducea în dar câteva vise colorate. Aşa erau nopţile Elinei, modeste, cu vise în care zânele aruncau cu praf magic peste petale de flori asortate. Dimineaţa, venea vremea să plece la şcoală şi să îl lase pe Toto singur pentru câteva ceasuri. Nu îi era deloc uşor, deoarece câinele era acum singurul ei prieten. Au trecut aşa câteva luni bune, până când a venit momentul ca Moş Crăciun să sosească. Elina nu primise niciodată un cadou, asta nu pentru că nu era cuminte, ci pentru că trăia singură într-un loc pe care Moş Crăciun cu siguranţă nu-l vizitase vreodată. Toţi copiii iubeau ziua în care sosea Moşul, însă pentru ea era cea mai grea zi din an.

Când toţi colegii îşi aduceau cadourile la şcoală, ea putea doar să privească în gol şi să murmure întristată că Moşul n-a găsit nici anul acesta casa ei…Pentru Elina, ziua cea grea era chiar mâine. Ajunsă acasă, s-a aşezat uşor pe podeaua prăfuită a odăiţei. Toto era fericit să o vadă, dar când s-a apropiat de ea, a simţit că nu e momentul pentru joacă şi că ceva ciudat se întâmplă. Câinele s-a întins alături şi a început să o mângâie cu lăbuţa lui pufoasă, iar la un moment dat a simţit o picătură pe blăniţă. Nu, nu era zăpadă viscolită de afară, era o lacrimă sinceră de a Elinei, plângea gândindu-se la ce urma să se întâmple…A adormit într-un final, iar lacrimile grele se uscau în blăniţa căţeluşului Toto. Acum avea să înceapă cel mai frumos vis din viaţa Elinei. Ea nu ştia cum arată Moş Crăciun, doar şi-l imagina ca pe un bunic blând, darnic, care iubeşte toţi copiii, şi mai ştia de la doamna învăţătoare că are barba albă şi că poartă haine roşii, roşul era şi culoarea ei preferată. Aşa i-a apărut şi în vis, cu haine frumoase, cu un sac plin de daruri şi cu o voce caldă, de care sufletul ei avea nevoie pentru a se linişti.

Dormea atât de frumos, visul parcă dansa în mintea ei, totul era ca o poveste de necrezut. Toto nu dormea, ci privea chipul luminos al fetiţei. Deodată, a auzit ceva la uşă, dar nu a făcut gălăgie, a simţit că nu e nicio primejdie. Când uşa s-a deschis, a apărut o sanie de cristal, trasă de nişte reni frumoşi. În sanie se afla un bătrânel, care abia se mai vedea între miile de jucării colorate. Abia atunci, Toto a făcut gălăgie, nu ştia ce se petrece, dar era fericit. Elina s-a trezit încet şi nu îşi dădea seama dacă încă visează…tot ce îşi imaginase ea în câteva ore de somn era doar o poveste pe care o credea imposibilă. Dar acum, visul ei era chiar la uşă, bătrânelul acela era chiar Moş Crăciun. Costumul lui era mai roşu şi mai frumos decât ar fi crezut ea vreodată, cât despre mulţimea de jucării, nici nu se gândea că poate exista un sac atât de mare.

Din acea noapte, visul Elinei a devenit realitate, iar ziua aceea grea, era acum cea mai frumoasă. Nu numai că avea cadouri, la fel ca ceilalţi copii, dar de acum avea doi prieteni: pe Toto şi pe Moş Crăciun…