Oraşul e mai gol fără acei paşi grei şi zgomotoşi… Acei bocanci plini de noroi care merg în fiecare dimineaţă într-o singură direcţie… El încă e copil, are tălpile curate, Dar mama, tata… bocancii lor s-au cam îngreunat… Au avut şi ei bucurii, dar demult… Acum au rămas doar poveşti de spus la flacăra candelei… Dar totuşi, e el, e copilul… Inima lui nu e ca perechea de bocanci care îşi curăţă noroiul când trece printr-o băltoacă cu apă de ploaie, Nu ştie încă să schimbe vitezele atunci când gândul accelerează prea puternic… Şi merge singur la şcoală, pentru că mama şi tata muncesc…

Trecerea de pietoni s-a cam şters, iar noroiul acela o acoperă şi mai tare. Încearcă să nu uite drumul spre locul în care se înfundă seara pe coş milioane de gânduri întrerupte. Nu uită drumul, mai învaţă şi alte străzi şi hoinăreşte. Însă, uită să vină de prea multe ori acasă, sau poate nu mai vrea… Şi-n lipsa lui, viteza se măreşte…şi frânele sunt cam uzate… Pe coşul înfundat de gânduri, încearcă să intre cineva… Şi nu e niciun moş, nicio sanie…e umbra… Umbra e ceva mai nou pentru el, n-a cunoscut-o încă… E lucrul acela care avea mai demult tălpile curate… Şi când a crescut, a trebuit să urmeze acelaşi drum în fiecare zi, Aşa s-au îngreunat şi bocancii ei…şi s-a dus.

Dar el… tot hoinăreşte…n-a mai venit demult acasă… Gândurile lui întrerupte zboară acum printre nori, Şi-n drumul asta, nu le poate opri, Poate numai să spere că nu se va îneca niciun porumbel cu ele… Şi-acasă, acasă e la câteva străzi distanţă… Coşul cel plin de alte gânduri, pare c-a obosit…cedează. Mama şi tata deja nu mai pot fi văzuţi…s-au pierdut în fumul chinuitor şi amar… După ce hoinarul aleargă împrăştiat prin labirintul străzilor înguste, ajunge acasă.

Şi vede-atât: jarul roşu care aproape s-a stins. Şi din ruina coşului, ies două fantasme care cer îndurare cerului…două umbre. Şi le urmează-a treia, cea care venise mai devreme, când copilul se pregătea să exploreze hoinăreşte labirintul acelor străzi, Cea care nu era nici moş, nici sanie…era umbră. S-au înălţat uşor, fără să dărâme vreo frunză încruntată şi obosită de vânt, Sau vreo cărămidă din zidul aerului fumegând. Şi el, hoinarul, a rămas cu gândul… Ochii i-au ţintit spre pământ. Acolo erau bocancii, parcă aveau deja primul strat de noroi… Şi nu mai erau multe până la umbră…

ROXANA FLORENTINA CLOPOTARU este elevă în clasa a XII-a, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…