A fost seară, a fost dimineaţă…. Dar asta a fost, a fost demult… Primele acorduri ale acestei melodii au introdus spectatorii în atmosfera piesei „Deliruri”, jucată în premieră, la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte.

Muzică, dans şi stări sufleteşti care alternează cu fiecare secundă ce trece din tulburătorul spectacol… Râsu-plânsu, ar spune Nichita Stănescu… Pentru că exact asta reprezintă spectacolul de pe scena târgovișteană. Sub aripa unor versuri care unui ascultător neexperimentat i s-ar părea fără noimă, mesajul piesei de teatru este mult mai profund. „Mâine dimineaţă voi prinde un câine roşcat de picioare… Şi rotindu-l ca pe o elice cu adevărat o să zbor…” Și încă: „El bea şi plângea şi cânta, dar ea nu-i înţelegea disperarea…”  Apoi, din marginea scenei: „În cinstea dumneavoastră mi-aş da o palmă…”, pentru că: „Te iubesc c-ai murit domnişoară…”

Aceasta este doar o mică parte din cântecele care însoţesc scenariul „Deliruri”, după versurile lui Ion Mureşan. Ada Milea creează un univers muzical foarte greu de înţeles pentru ascultătorul neexperimentat. Este un mesaj cutremurător, o privire asupra vieţii noastre. Cum ar putea cineva să privească viaţa oamenilor aşa cum este ea şi să nu plângă? Copii care se joacă de-a fumătorii şi oameni atât de apăsaţi de greutăţile vieţii încât nu îşi găsesc alinarea decât în alcool.

În ciuda mesajului nu foarte liniștitor, spectacolul este unul plin de miracolul teatrului perturbator, intrat în admiraţia publicului, oarecum neliniștit și încrâncenat cu privirile ațintite către decorul special, marca Măniuțiu. Un decor încărcat, de altfel, cu lumini difuze, cu patru uşi în spatele scenei, cu un scaun de frizerie, o masă dintr-un bar şi un copac. În acest spaţiu, Vava Ştefănescu a demonstrat publicului ce reprezintă dansul contemporan, ce înseamnă să fii spontan, dar să oferi în acelaşi timp un spectacol măsurat în fiecare mișcare a lui. La 45 de ani, Vava se mişcă într-un mod în care tinerii de astăzi nici nu visează. Trăieşte muzica, trăieşte dansul, nu lasă nimic la voia întâmplării. De asemenea, talentul ei actoricesc nu trebuie nici el ignorat. Povestea, atâta câtă este, a luat viaţă având-o pe ea ca singură actriţă, cu mici intervenţii ale lui Bobo Ştefănescu, care ieşea din rolul lui de muzician pentru  a completa delirul, oferindu-i o prezenţa frământată de aburii colorați ai delirului.

Și, peste toate, Ada Milea, a cărei voce a însoțit fantasmele unei nașteri chinuitoare. Aceasta nu numai că a interpretat versurile melodiilor, însă a introdus în scenă acordurile de chitară ale muzicii folk, în stilul ei inimitabil și provocator.

Un moment special al delirului a fost atunci când toţi s-au adunat în jurul dansatoarei, care părea să bea peste măsură, şi au început să strige. Să îi strige faptul că a băut totul. Şi-a băut sticla de bere, şi-a băut viaţa, şi-a băut tristeţea, şi-a băut fericirea, a băut tot ce avea şi a rămas cu nimic.

„Deliruri” este și un spectacol-concert care îşi strigă, peste privirile spectatorilor, pe deplin titlul. Ceea ce spune această poveste,  prin complexitatea ei, este că totul este delir. Viaţa nu este altceva decât  o tulburare a conştiinţei, manifestările unor halucinaţii. Oamenii nu mai trăiesc cu adevărat. Sunt duşi de puternicul val al vieţii şi purtaţi de soartă până în momentul în care ajungem să ne întrebăm: ce rost au avut toate astea, ce rost am eu în lume?

Iar, la un moment dat, când începem să ne punem întrebări, totul dispare. Focul ia în stăpânire scena şi, aşa cum a început, aşa se şi termină. Viaţa noastră nu este decât un cerc vicios, în care ne întoarcem mereu de unde am plecat. Aşa a fost gândită şi această  adevărată oglindă socială în care ne-am putea regăsi sau am putea să nu o facem, e cam același destin în toate. Un loc în care, pentru o oră, putem să ne permitem să fim noi înşine şi să recunoaştem în faţa noastră ceea ce suntem de fapt.

Focul mistuie scena, iar luminile se sting. Tot ce mai putem vedea sunt văpăile flăcărilor, copacul mocnind şi încet, încet, focul se stinge, iar sala rămâne în întuneric. Peste toate, mai e și bucuria de a-l revedea la Târgoviște pe Mihai Măniuțiu, de a ne aminti miracolul unor seri de acum câțiva ani, atunci când „Ispitirea Sfântului Anton” ridica teatrul peste castanii de pe bulevardul din apropiere.

Dar asta a fost, a fost demult…

Roxana  Elena  NĂVODARU  este elevă în clasa a XI!-a A…