Era o zi de vară minunată. Peste tot era numai zăpadă, soarele strălucea puternic, iar eu, împreună cu câţiva prieteni imaginari, construiam un castel de nisip în mijlocul autostrăzii. Pe un sens era banda unde ne aflam noi, iar pe cealaltă circulau vapoare, spărgând valurile mării. Am terminat de construit castelul (care nu avea mai mult de doi metri înălţime şi vreo trei lăţime) şi am intrat în el. Am închis uşa şi m-am întors. În faţa mea erau acum nişte nori. Chiar mă aflam pe unul.

Deasupra mea era un cer albastru închis pe care străluceau stele. Am aruncat o privire în jos şi am văzut un sat adormit, liniştit. Mai încolo se afla un chiparos ce semăna cu o flacără, închis la culoare. Simţeam în jurul meu o energie ciudată; era peste tot. Parcă o vedeam. Dacă le puneam pe toate cap la cap, puteam spune că era, clar, o noapte înstelată.

Cred că am stat destul aici. Am deschis uşa din spatele meu, am intrat şi am închis-o la loc. Imediat ce am făcut asta, am auzit un strigăt puternic care parcă venea din toate părţile. Am pus mâinile la urechi, era mai bine aşa, dar strigătul tot se auzea. Nu se mai oprea. Am privit în jur. Cerul era roşu ca sângele ,,limbi de foc şi sânge se întindeau pe fiordul albastru”.

Apoi, am văzut în depărtare o siluetă care îşi ţinea mâinile la urechi. Semăna cu un om. Nu avea păr. S-a întors, brusc, spre mine. Acea siluetă producea zgomotul, urlând din toate puterile, parcă din ce în ce mai tare. Am ieşit pe uşă fugind, dar nu am uitat să o închid. Acum mă aflam într-un fel de deşert. Pământul  era foarte arid. Cerul era de un roşu deschis, iar pe măsură ce coboram privirea, acesta devenea galben. Cerul parcă apunea şi răsărea în acelaşi timp.

Am văzut înfipt în pământ un fel de băţ. Am ridicat privirea ca să îmi dau seama că sunt patru. Erau foarte subţiri şi duceau la… corpul unui elefant. Într-adevăr , era un elefant, iar deasupra lui se afla un fel de sculptură. Părea a fi din piatră. Am rămas uimit când am văzut un al doilea elefant, identic primului. Se apropiau foarte încet de mine. Nu am mai fost atent şi la alte detalii, elefanţii aceia mă înspăimântau. Am ieşit pe uşă şi am intrat în camera mea. M-am dus la geam şi l-am atins. Am băgat mâna prin el, apoi capul, cealaltă mână şi am intrat cu totul.

Eram deasupra mării. Eram în aer. De ce nu cădeam? Pentru că nu voiam să fac asta. Eu decideam aici ce se întâmplă şi ce nu. Am decis să cad. La impactul cu apa mării, am simţit că ard. Focul era fierbinte.

„Într-o zi, vom recunoaşte oficial că, ceea ce denumim realitate, este o şi mai mare iluzie decât tărâmul viselor.”- Salvador Dali

SABYN ALEXANDRU RUSU e în clasa a IX-a, e un tânăr romantic și visător și este prietenul nostru, junior la „Cultura de sâmbătă”…