În timp ce citeşti asta, ascultă pe fundal Glass Animals Youth…

Sunt unii oameni în lumea asta pentru care ai face orice. Sunt unii pentru care ţi-ai risca viaţa. Şi unii pentru care ai muri. Toţi avem măcar pe cineva pentru care ne-am sacrifica. Suntem oameni şi cele mai mari vicii ale noastre sunt alţi oameni. Creştem unii printre alţii, trăim unii alături de ceilalţi şi murim unii după alţii. Aşa merge viaţa, ăsta-i sensul ei.

Credem că cele mai puternice conexiuni sunt cele dezvoltate de către informaticieni şi, nu numai; cele la internet. Dar şi noi, oamenii, suntem capabili de conexiuni wireless. Nici nu suntem conştienţi de cât de puternice sunt. Şi nu costă nimic. Nu e nevoie să fie schimbate sau înlocuite cu unele mai bune. Ele se dezvoltă odată cu noi. Când ne privim în ochi, milioane de circuite se leagă între ele. Când ne zâmbim, acestea se sudează. Când ne înţelegem devin unele şi aceleaşi.

Adevăratele conexiuni nu sunt multe, dar sunt de neînlocuit. Ele devin vitale. Se transformă în sinapse şi se împrăştie prin sânge. Ne pun corpul în mişcare şi, în cele din urmă, se opresc în inimă şi se auto-blochează acolo. Trăim cu ele zi de zi. Devin parte din noi şi noi dependenţi de ele. O astfel de conexiune e motivul pentru care tu te-ai arunca dintr-o lingură, direct în ceaşca fierbinte cu cafea, pentru a te topi în mii de gânduri care să zboare suflate de o briză uşoară în mintea altcuiva. Şi ai face asta zi de zi, oră de oră, până ai deveni parte din cealaltă persoană. Un gând care sa-i treacă o secundă prin minte şi să-i facă ziua mai frumoasă.

Ne pierdem unii în alţii. În acest fel lăsăm bucăţi din noi în toţi cei din jur. Pe buzele lor, în ochii lor, pe mâinile lor, prin părul lor, pe omoplaţii lor. Părţi din noi devin părţi din ei, iar părţi din ei devin părţi din noi. Suntem construiţi din mii de bucăţi din alţi oameni. Suntem un puzzle la care fiecare om mai adaugă o piesă. Piesă cu piesă, devenim un tot. Singuri nu am fi capabili să ne completăm modelul. De asta avem nevoie de conexiuni şi de piesele celorlalţi. Unele mai mari, altele mai mici. Unele mai închise, altele mai deschise. Unele mai importante, altele mai puţin semnificative. Acest puzzle este terminat odata ce şi misiunea noastră de a mai adăuga piese la puzzele-urile altora este gata. Privite în ansamblu, acestea nu sunt altceva decât nişte hărţi. Drumuri care duc la gândurile noastre, poduri spre ochii noştri, autostrăzi spre inimile noastre. Când întunericul se lasă asupra lor, conexiunile cu ceilalţi sunt cele care ne luminează calea şi ne redeschid perspectivele.

Uneori, soarele răsare după un zâmbet larg, iar luna îşi face apariţia după un sărut liniştitor. Indiferent cât de negre ar fi orizonturile, cineva mereu îţi va aduce o rază de lumină. Singur trebuie să-ţi găseşti forţele şi să deschizi cât mai mult crăpătura pentru a da de soare.

Ia-ţi apoi zborul şi ocheşte spre infinit. Priveşte în jos pentru a-ţi vedea harta şi lasă-te să cazi. Fă-te scrum şi ai încredere că vei fi reasamblat din bucăţile altor hărţi. Mereu. Dacă nu ai înţeles, sunt oameni în lumea asta care ar muri pentru tine. Şi tu ai muri pentru ei. Sunt conexiuni de care eşti dependent şi hărţi de care aparţii.

Eu mi-aş da ultima bucată de puzzle doar pentru ca tu să-l completezi pe al tău.

SABYN ALEXANDRU RUSU e în clasa a X-a și este prietenul nostru, junior la „Cultura de sâmbătă”…