Mă plimbam într-o zi prin pădure, printre copaci şi mă gândeam de ce mă aflu eu acolo. Nu, nu ştiam ce căutam. De fapt, cred că cineva mă căuta pe mine pentru că, în secunda următoare, a apărut în faţa mea o siluetă albă care arăta ca un om, doar că nu avea mâini şi nici picioare, ce să mai zic de faţă. Cred că plutea.

Am simţit o nevoie nebunească să îi dau un pumn ca să văd cum reacţionează. Nu ştiu de ce, dar în momentul în care am ridicat braţul gata să lovesc, s-a deschis sub mine pământul şi, la propriu, am căzut în el. Am înjurat silueta şi am urlat la ea spunându-i că, nu am de gând să mă transform într-o Alice în Ţara Minunilor, deşi, recunosc, ar fi fost interesantă o aventură de genul.

Am căzut într-un lichid negru care era asemănător petrolului (chiar îmi pare rău că a retrogradat, pe bune) şi, fiindcă mirosea bine, am zis să gust să văd ce este. Nu ştiu cine a inventat chestia asta, dar mă jur că, dacă voi găsi acea persoană vreodată, îi voi cere socoteală. Mă aflam, probabil, într-o mare de lemn dulce, topit. Am încercat să scap de gust uitându-mă în jur. Totul era negru, inclusiv tavanul, sau, ce o fi fost deasupra mea.

M-am uitat să văd dacă e mal prin apropiere şi l-am văzut la câţiva metri distanţă. Am început să înot, dar, după vreo cinci metri, am fost prins de picior, tras în lichid şi înghiţit de ceva. Am simţit cum sunt mestecat de nişte dinţi, însă nu puteam vedea nimic. În clipa următoare am fost scuipat de acea creatura pe mal. Nu cred că oasele sunt atât de gustoase. Îmi lipsea un picior. În jurul meu nu era nimic, doar nişte pietre şi mă aflam, se pare, la intrarea într-o peşteră.

-Asta cauţi?

M-am întors ca să descopăr că în faţa mea se afla cea mai frumoasă fată pe care o văzusem vreodată. Doar că nu era o fată, ci, mai bine spus, o creatură slabă cu trăsături omeneşti şi un chip suav. Şi era toată albă. Şi, mai  mult de atât, îmi ţinea piciorul în mână. M-am ridicat în singurul picior pe care îl mai aveam şi m-am apropiat, sărind, de ea. Am întins mâna să îmi iau piciorul doar că ea, probabil, a crezut că vreau să o ating, aşa că mi-a dat un şut cu piciorul meu.Sună ilogic, ştiu. Dar chiar asta a făcut. Am căzut în fund şi i-am spus:

-Dacă voiam mai mult decât piciorul, fii sigură că te anunţam.

-Scuză-mă, nu mi-am dat seama ce voiai. Poftim!

Mi-a dat piciorul şi am încercat să îl montez , doar că se pare că eu nu sunt o piesă de mobilier foarte bună. Fata (sau ce-o fi fost ea) a întins mâna să mă ajute, doar că eu am sărit un pas în spate, crezând că vrea să mă lovească iar.

-Dacă voiam mai mult decât să te ajut să îţi pui piciorul la loc, fii sigur că te anunţam, a spus.

Şi mi-a zâmbit aşa strâmb şi m-am topit. Nu la propriu. Am lăsat-o să mă ajute şi mi-a zis să închid ochii. În secunda următoare aveam piciorul prins de restul corpului.

-Pot să te îmbrăţişez pentru asta? am întrebat-o.

-Chill, băiatule, ne cunoaştem abia de două minute.

M-am bosumflat, dar ea mi-a spus să o urmez (deşi am fost avertizat de adulţi să nu urmez străinii). Doar că ea era o străină sexy care, poate, mă putea scoate din acel loc. Am mers prin peştera aia în jur de vreo zece minute şi apoi ne-am oprit.

-Sărută-mă! s-a întors ea către mine și mi-a zis.

-Dar ne cunoaştem numai de douăsprezece minute.

-Taci şi sărută-mă acum!

Şi m-a tras spre ea şi, măiculiţă, m-a sărutat şi am simţit cum nu mai simt nimic. De fapt, nici pe ea nu o mai simţeam. Am deschis ochii  şi am descoperit că plutesc prin univers. M-am uitat în jur. Nici urmă de tipă. Mă lăsase baltă. Am observat, brusc, Pământul. Am început să dau din mâini ca şi cum aş fi înotat şi m-am îndreptat spre el. Am văzut un telescop care plutea prin jur şi l-am prins. M-am uitat prin el să văd ce fac prietenii mei, pământenii. Ca de obicei, îşi pierdeau timpul degeaba.

Se trezeau, se spălau, mâncau, mergeau la serviciu sau la şcoală, se întorceau acasă, mâncau, se culcau înapoi. Dădeau mesaje, rămâneau blocaţi în trafic, îşi făceau temele. Vorbeau la telefon, citeau ziarele, se certau unii cu alţii. Plângeau, se uitau la televizor, se ofticau. Scriau, îi ascultau pe alţii, munceau, vorbeau între ei.

Bârfeau, făceau curat, tastau la calculator. Se plângeau, se loveau, făceau pariuri. Se omorau, se jigneau, tăceau.

Deschideau uşi şi le închideau. Spălau vase, duceau gunoiul, dormeau. Se plictiseau, se împăcau.  Se stresau, învăţau, predau, oboseau. Se epuizau.

-Vezi tu, oamenii din ziua de azi nu mai ştiu să trăiască clipa, a spus fata care, între timp, reapăruse. Viaţa trece pe lângă ei, iar ei nu realizează. Ştii cât timp a trecut de când te afli aici?

-20 de minute?

-57 de ani. Şi nu ai realizat asta fiindcă ai trăit ceva nou. Timpul trece aşa de încet deoarece oamenii se plictisesc din ce în ce mai repede, iar totul e la fel. Aceeaşi rutină în fiecare zi îi omoară. Oamenii nu mai visează, nu mai încearcă să schimbe nimic. Se mulţumesc cu puţin, sau cu nimic. Tu, aflându-te aici, eşti dovada că timpul poate fi combătut. Oamenii spun că nu e bine să visezi cu ochii deschişi, deoarece ei nu mai ştiu de mult cum să viseze. Ei iau viaţa mult prea în serios.

-Eu ştiu să visez?

-Eşti curios să afli?

-Cred că da.

-Atunci închide ochii şi deschide-i.

Am închis ochii. Apoi i-am deschis. Aş fi recunoscut tavanul camerei mele dintr-o mie. M-am ridicat în picioare ca să descopăr că am mâzgălit un întreg perete încercând să fac loc unor cuvinte. Şi, foarte ciudat, scrisesem ,,# trăieşte clipa”.

SABYN ALEXANDRU RUSU e în clasa a IX-a, a fost olimpic național de curând și este prietenul nostru, junior la „Cultura de sâmbătă”…