Azi am plecat împreună spre un loc despre care nu ştim nimic. Ştim doar că vrem să ajungem acolo. Vrem să ajungem acolo împreună. Mi-am făcut bagajele, sunt pregătit. Tu? Încă te mai machiezi. Atunci voi mai aştepta douăzeci de minute.

 Acum eşti gata? Bine. Urcă-te în maşină şi hai să pornim!

Pe cer străluceşte soarele, în ochii tăi se citeşte nerăbdarea. Nu sunt nori, cerul e întins şi albastru, drumul este perfect asfaltat, fără gropi. Se putea mai bine? Cu o mână pe volan, cu cealaltă pe schimbătorul de viteze, cu ochii la drum, cu urechea la tine… te ascult chiar şi când adormi. Îţi aud respiraţia, sau poate, este doar imaginaţia mea care îmi joacă feste. Nu contează, e prea frumos pentru a mai conta dacă este real sau nu. Dar… stai! Am uitat să ne bem cafeaua de dimineaţă. Ştii ceva? Las-o! Nu cred că aveam nevoie de ea; cât timp ne avem unul pe altul, nu mai avem nevoie de nimic.

Clipele trec repede, eu mă pierd în propriile gânduri, tu încă dormi. O maşină a trecut mai devreme pe lângă noi în zig-zag pe cele două benzi, dar am reuşit s-o ocolesc. Recunosc, m-am speriat un pic. De atunci, drumul s-a pustiit, nu am mai văzut şi alte maşini. Totuşi, nu ne aflăm pe un drum principal, asta explică lipsa celorlalte vehicule.

Dar, uite, te-ai trezit! Părul nu-ţi mai stă cum ţi-ai fi dorit să-ţi stea, dar ce mai contează? Deschizi ochii şi mă priveşti. Îmi zâmbeşti, îmi pui o mână pe obraz, o ţii acolo puţin, apoi te apropii şi mă săruţi. Mii de stele căzătoare explodează în mintea mea la impactul cu buzele tale. Ce sentiment, parcă nu le-aş mai da drumul. O faci tu, însă. Apoi te rezemi de uşa maşinii, o deschizi şi te arunci.

Pun  brusc frână şi mă dau jos din maşină. Drumul e gol, la fel şi câmpul din jur. Tu nu eşti nicăieri. Nu înţeleg… Mă uit peste tot, în spate, în lateral… nici maşina nu mai e unde o lăsasem, la nu mai mult de cinci metri de mine. Cred că am vedenii… Să fie de la soarele prea puternic? Nu cred. Nu mă arde şi nici nu e prea cald afară. Mă uit spre el şi îl privesc fără ca ochii să mă doară. Întind mâna spre el , încerc să îl acopăr…şi dispare. Închid pumnul şi îl deschid. E gol.

Soarele nu mai e pe cer. Acum, în locul său se află luna. S-a făcut întuneric fără să observ. Plec capul, uitându-mă în pământ. Sub mine se află apă acum. Sincer, cred că am înnebunit. Stau pe apă şi mă gândesc de ce nu cad în ea. Apoi, cad. Mă duc la fund şi nu pot face nimic. Picioarele şi mâinile îmi sunt paralizate. Mă tot scufund şi ajung la fund, pe nisip. Apa este dulce, altfel nu mi-aş putea ţine ochii deschişi. Îmi simt din nou membrele şi dau să înot, dar tot ce fac este să mă afund în nisip. Mă afund şi acum mă aflu cu totul în acest mâl. Ochii s-au închis singuri. Încerc să îi deschid, dar mi-e frică. O fac, totuşi.

Acum mă aflu în aer şi tuşesc. Dau toată apa acumulată în plămâni afară. Mă simt mai bine. Închid ochii şi îi deschid iar. Chiar plutesc în aer. Sub mine se află o mare de nori albi, iar deasupra… aurora boreală. Chiar în faţa mea se află o sferă de lumină. Nu este foarte mare, dar aş încăpea în ea. Mă îndrept încet spre sferă. Parcă nu aş atinge-o, dar nu ştiu ce altceva aş putea face aici. Am ajuns lângă ea. Întind mâna… dar, stai!

Am uitat să îmi beau cafeaua de dimineaţă! Urlu cât pot de tare. Cafeaua! Am uitat să-mi  beau cafeaua! Privesc în jos şi sub mine se află acum o mare de cafea. Mă arunc spre ea şi las sfera în spate. Cad în cafea ca o piatră şi îmi e bine când o simt peste tot în jurul meu.

Brusc, o mână mă trage în sus şi eu o urmez. Nu mă împotrivesc. Deschid ochii şi privesc în jur. Văd medici. Mă aflu pe un pat de spital. Privesc mâna mea dreaptă. De ea mă ţii strâns tu, cu lacrimi în ochi. În mâna stângă am o ceaşcă de cafea.

Câteodată sunt micile lucruri care ne salvează de la marile primejdii. Câteodată e un strop de iubire. Câteodată este doar voinţa noastră…

SABYN ALEXANDRU RUSU e în clasa a IX-a, e un tânăr romantic și visător și este prietenul nostru, junior la „Cultura de sâmbătă”…