Erai atât de frumoasă şi… simplă.

Te văd mai mult decât înainte, te visez şi mai mult, apari peste tot.

Nu există nopţi în care tu să nu-mi apari în gând.

Şi doare, dar e o durere glorioasă. E dulce, asemenea parfumului cu care te dădeai,  asemenea zilelor pe care mi le făceai mai frumoase cu zâmbetul tău.

Credeam ca acele zile vor dura un infinit. Dar nimic nu durează la nesfârşit.

Nici tu nu ai durat.

Când pun capul pe pernă şi mă trezesc pe un nor, agăţat de el ca de un fir de aţă, nu te văd. Dar nici nu încerc să o fac. Sar pe un alt nor şi tot aşa. Cutreier cerul. Privesc luna ca pe un felinar, păşind pe ceva care nu ar putea să îmi ţină cu adevărat greutatea. Dar o face.

Cerul e de un albastru foarte închis, de jur împrejurul său strălucind razele de lumină ale lunii. Acestea trec prin nori şi fac o călătorie lungă până la pământ.

Cobor pe una, alunecând uşor de-a lungul ei. La capăt te văd pe tine.

Însă nu vreau să fiu din nou dezamăgit.

Urc înapoi spre cer, raza de lumină fiind scara mea. Ajung la nori şi mă aşez pe unul. Mă întind pe spate şi privesc spre Univers. Una dintre stele ai putea fi chiar tu, dansând printre surorile tale.

Poate îmi faci un semn; să vin la tine, să fiu şi eu o stea.

Dar, nu te pot asculta, nu-mi mai ascult de mult inima, din  moment ce nu îmi mai foloseşte la nimic. Îmi ascult doar raţiunea care îmi spune să nu trec mai departe de nori, deoarece, cu cât urc mai sus, cu atât voi cădea mai mult.

Şi, deşi vreau să te mai văd măcar pentru o secundă, nu îmi ofer totul pentru ceva care mi se poate lua pe ascuns, sub pretextul că îmi face bine.

Tu de ce ai făcut asta?

Mă ridic şi las steaua ta în spate, deşi este mai strălucitoare decât ieri.

În fiecare zi faci asta. Eu tot nu vin.

Privesc în jos şi te văd. Încă aştepţi la capătul unei raze de lună.

Eşti albă, chiar mai albă decât zăpada.

Dar păleşti pe zi ce trece, te vezi din ce în ce mai neclar.

Văd cum mă îndemni să sar la tine, dar ştii deja că nu voi veni. Mai degrabă m-aş tăia singur în bucăţi decât să o facă altcineva, sau decât să sar la tine.

Nu te condamn, nici tu nu ştiai că un cuţit fără tăiş poate, în schimb, să înţepe. Şi să înţepe atât de tare.

Mă ciupesc forţat şi deschid ochii. Cu adevărat de data aceasta. Mă rog, nici până acum nu i-am avut închişi de tot.

Privesc în jos şi văd, ca de obicei, oamenii care merg pe stradă, maşinile blocate în trafic, aud claxoanele asemenea unei melodii care acum mă mângâie.

De aici, de sus, se vede acel colţ închis. Atât de închis, încât ascunde ceva. Încă te ascunde pe tine. Ascunde amintirea ta, regretul meu, ascunde multe în spatele unei perdele de sânge care nu mai există.

Oare există ceva cu adevărat?

Cobor pe scări, lăsând mansarda goală în spate. Goală, practic. Plină de multe amintiri, teoretic. Amintirile mele.

Ajung la uşa apartamentului şi bat în ea.

Dar acum, nu o mai deschizi tu.

– Din nou, nu?

– Mereu.

O iau în braţe şi încep să plâng. Strângerea ei nu este nici pe departe ca strângerea ta. Nici măcar nu mă încălzeşte. Ea nu ştie asta însă, pentru că ţin totul ascuns în cele mai îndepărtate locuri ale sufletului meu.

Acolo te ţin pe tine sau, cel puţin, amintirea ta.

Uneori îmi spun că visez în continuare, că nimic din ce se întâmplă nu e adevărat.

Uneori parcă te aud, parcă te văd, parcă te simt.

Dar mereu se întâmplă acelaşi lucru:  tăcerea ta vorbeşte.

 

SABYN ALEXANDRU RUSU e în clasa a IX-a, e un tânăr romantic și visător și este prietenul nostru, junior la Cultura de sâmbătă…