Recunosc, nu ştiu cum de m-am trezit că scriu, că îmi place să o fac. Să scriu anumite cuvinte pentru prima dată, umplând nişte rânduri goale, doar aşa, să nu se simtă singure. Chiar nu mi-am dat seama la început că ce fac eu aici nu e ceva oarecare, ci este o creaţie. Nu ştiu, mie îmi pare o normalitate, dar poate pentru alţii este o superputere, iar dacă eu o posed, asta mă face un supererou?

Ştiu că există alte „superputeri” cu care aş face schimb, dar, din păcate, nu pot face astfel de negoţuri în lumea reală. Pe foaie, însă, o pot face. Poate de aceea scriu. Aici orice dorinţă poate deveni realitate, orice idee poate deveni un ideal. Aici pot fi cine vreau, pot face orice. Nu am limite ca în viaţa de zi cu zi. Aici orice cuvânt poate fi scânteia care să declanşeze o revoltă, iar această revoltă poate deveni un război pe care eu să îl controlez cum vreau. Aici pot visa la nesfârşit.

Poate ce scriu îmi aduce critici sau laude, poate ce scriu te inspiră sau te dezarmează. Poate ce scriu eu nu înseamnă prea multe pentru unii, dar poate înseamnă ceva pentru alţii. Poate ce scriu este plictisitor sau interesant, mie nu prea îmi pasă, doar îmi fac treaba, îţi ocup timpul. Gândeşte-te că până acum, de când citeşti asta, au trecut vreo două minute. În aceste două minute s-au născut sute de copii, au murit sute de oameni, au traversat galaxia mii de stele căzătoare, s-au produs sute de răni, s-au dat mii de săruturi.

Totul înseamnă ceva. Iar asta nu hotărăsc eu. Din acest punct de vedere sunt un om normal ca voi toţi. Eu devin un supererou pe aceste pagini. Unii devin supereroi pe  terenul de fotbal sau de tenis. Alţii devin supereroi pe câmpul de război, pe holurile spitalelor, în mijlocul focului, alţii în bătaia furtunilor de nisip, în sălile de clasă, în laboratoare, printre nori.

Mulți devin supereroi seara, la lumina veiozei, deasupra capului ascultătorilor lor, alţii in spaţiu, alţii pe mare. Mulţi devin supereroi în inimile altora. Vedeţi voi, toţi suntem supereroi. Fiecare în felul lui. Adevăraţii supereroi „transformă durerea în putere”. De fapt, cred că toţi fac asta.

Lacrimile îi întăresc, ţipetele le dau curaj, neputinţa devine dorinţă şi îi ridică de la pământ. Ei îşi găsesc motivaţia, nu căutând-o, ci descoperind-o. Eu nu am căutat inspiraţia, cred că ea a dat peste mine.

Nu ştii niciodată al cui supererou eşti şi nici nu cred că ai nevoie să ştii. Cel mai important e să te ai pe tine, să nu te pierzi. Dacă te pierzi pe tine, pierzi totul. Aşa că, supereroule, ridică privirea din pământ! Lumea are nevoie de tine…

SABYN ALEXANDRU RUSU e în clasa a IX-a, e un tânăr romantic și visător și este prietenul nostru, junior la Cultura de sâmbătă…