1.

PERPETUUM MOBILE

(Lui Eugen Bunaru, prietenul meu paveldanist)

Ce, oare,-i trebuie unui cenaclu?

Zidarului îi trebuie un şpaclu;
tâlharului îi trebuie şperaclu;
zodierului îi trebuie pantaclu;
înaltei turle-i trebuie pinaclu…

Ce, însă,-i trebuie unui cenaclu?

Tâlharului îi trebuie şperaclu;
zodierului îi trebuie pantaclu;
înaltei turle-i trebuie pinaclu;
zidarului îi trebuie un şpaclu…

Ce, însă,-i trebuie unui cenaclu?

Zodierului îi trebuie pantaclu;
înaltei turle-i trebuie pinaclu;
zidarului îi trebuie un şpaclu;
tâlharului îi trebuie şperaclu…

Ce, însă,-i trebuie unui cenaclu?

Înaltei turle-i trebuie pinaclu;
zidarului îi trebuie un şpaclu;
tâlharului îi trebuie şperaclu;
zodierului îi trebuie pantaclu…

Ce, însă,-i trebuie unui cenaclu?

Zidarului îi trebuie un şpaclu;
tâlharului îi trebuie şperaclu;
zodierului îi trebuie pantaclu;
înaltei turle-i trebuie pinaclu…

Ce, oare,-i trebuie unui cenaclu?

2.

UN PANTUM – gen, prin definiţie, permutabil:

(Doamnei Mira Demetriad)

La masa cu picioare de bambus, Jugendstil,
tăblie de lac negru,-n care se şterg cocorii,
cu sora străbunicii Ariadna, Tanti Lory;
ea face pasienţe, iar eu mănânc pistil.

Tăblie de lac negru,-n care se şterg cocorii,
în ramă de pai galben, în anotimp ostil;
ea face pasienţe, iar eu mănânc pistil,
eu am căluş în gură, ea deapănă istorii.

În ramă de pai galben, în anotimp ostil,
sub un azur în care se-adună,-n pâlcuri, norii;
eu am căluş în gură, ea deapănă istorii,
ci iarna fi-va lungă, iar anul, bisextil.

Sub un azur pe care se-adună,-n pâlcuri, norii,
ca pe tăblia neagră, cu papuri în vernil;
ci iarna fi-va lungă, iar anul, bisextil,
în jurul mesei negre cu păsări iluzorii.

3.

NIŞTE C.A.-M. LIMERICK-URI

Lui C[ălin] A[ndrei] M[ihăilescu]

Îşi năvlisise, dând aconto,
un yacht, – un domn care,-n amont, o
luă, dus de val,
din Torontal*
la Bucuresci, via Toronto!

Un vîrstnic domn nativ din Lima,
pentru că nu-i mai prià clima,
plecă-n Perú,
dar dispăru
pe când se întorcea în Lima.

Un domn simpatic din La Paz
fiind nespus de lung la pas,
din Uruguay
în Paraguay,
nu-i trebuia decât un pas**.

Un domn, cu gândul la cumplita
arsură ce ţi-ar face-o plita
când coci ardei
pe tuciul ei,
decise să-şi răcească plita.

Un domn ce cultiva, în sera
sa, dionaea & drosera***,
fiind vegan,
de cam un an,
se hotărî să-şi vândă sera.

Ducându-şi unu,-n Gibraltar,
mireasa-i dragă la altar,
în loc de „Da”,
a spus „Ba da”
zănaticul din Gibraltar.

Un elefant prins brusc de trompă
de-un crocodil, – pe când sucombă:
„Dă-mi drumul, bre!”
strigă. – „De ce?”;
şi-ntâiul replică: „De trompă!”.

Dilema-i fi’nd cu ce să-nceapă:
fie cu fân, fie cu apă,
cina-i umilă,
Urechilă
stă-n cumpănă până când crapă.

Pornind pe calea (dar cu un,
decât lumina, start mai bun)
a relativi-
tăţii, Vivi
se-ntoarse-acasă în ajun.

O dansatoare din Somalia,
sefistă şi cam grea, Amalia,
muri-n Uganda
când, în banda
lui Möbius, vru să-şi strângă talia.

Ce-a spus un june din Trieste,
că viaţa e aşa cum este,
a spus cu rost, –
căci de-ar fi fost
ce n-à fost, n-àr fi, azi, ce este.****

––––––––– * Adică Timiş-Torontal şi, eo ipso, Timişoara, de care canadianul
C.A.-M. e cam legat!
** Parafrază după Edward Lear.
*** Plante carnivore.
**** Ultimele două sunt nişte adaptări ale unor Limerick-uri
citate,-n tălmăcire brută, de, pasămite, Roger Penrose.

4.

MARINĂ

Regatele, din lipsă de-arginţi în vistierie, nu mai puteau organiza regate. Fregatele agonizau prin porturi, cu vele nemaifluturânde, ca ale albelor, pe cer, fregate. Canoele, abandonate de vreun secol la cheiurile părăsite, se umflaseră-n asemenea măsură, că puteau rivaliza, acum, tot mai putrede şi mai obeze, cu vasta arcă a lui Taica Noe. Schifurile se subţiaseră, în schimb, cu timpul (de ce, oare?), cam cât nişte lungi schiuri (sau aproape); schiul acvatic, însă, era impracticabil, căci algele, în brun balans, dense şi mucilaginoase, copleşeau, cu translucidele meduze, cu care făceau casă bună, suprafaţa şi adâncu-ntregii ape. Caiacul, ce se mai izbea, abandonat fără prelată, de piatra cheiului, verzuie, avea o vâslă tot mai curbă, ca yackul – coarnele pe fruntea-i lată. Vii, yolele care cântaseră, pe valuri, din lemnăria lor sonoră, ca violele cu lemn roşcat, se legănau, pe loc, oloage, ca butia fără doage, spartă, sau bolnavă de hidropizie. „Ce zi e azi? Ce zi e…?” nu mai aveai, pe străzi, pe cine să întrebi; nici dacă zi e (sau doar pare). Pe câte-o firmă veche ce, între doi stâlpi putrezi, se bălăbănea infirmă,-n vântul slab, se mai putea citi ca-n vis sau în aducere aminte, scrisă cu bleu marine pălind, nostalgica inscripţie YACHTING CLUB.

5.

 

ALTE PIEŢE, ALTE ÎNTÂMPLĂRI

1. Inima, lacrima, rana,
roua şi lamura: hrana
celor curaţi, neprihana
privighetorilor, – Ana
Blandiana a fost insultată.

Marmura şi hexametru’
într-un confuz perimetru
înfumegat de salpetru
şi sângerări, – domnul Petru
Creţia a fost molestat.

Ianus şi Marele An,
vulturul sfântului Ioan,
ţara părintelui Ioan,
taina Graalului, – Ioan
Petru Culianu a fost ucis în America.

2. Greul nevorbii,-al nesomnului,
când, nefiind nici al somnului,
nici al rostirii, al Domnului
nostru eşti, – numele domnului
Corneliu Coposu a fost maculat.

Jaloba, jalea sau doina
caselor din care moina
s-ar fi ales, pentru oina
unor nebuni, – doamna Doina
Cornea a fost maltratată.

Clarul: neumbra, neceaţa,
neîntunericul; gheaţa
mai înmuindu-se; viaţa
nemaisfiindu-se – Piaţa
Golanilor fu măturată (iar carosabilul
redat circulaţiei rutiere).

P.S. Doliu-al speranţei, al Zecelui
Mai, – în decursul prea recelui.
al mizerabil de recelui
7 octombrie, Regelui
i-au interzis să coboare din aeronavă.

Şi aşa mai aproape.

(1990-1992)

6.

Mulţimea anonimă se va avea în vedere:
Tot, ce-mi trebuie să am, pot să cer.

7.

PARVA NATURALIA ONLINENSIS (Lui ŞTEFAN MANASIA)

♦ Dacă-i acceptă pe apicultori, – albinelor, ecologiştii le displac. În satul Nagylok din districtul Fejér din Ungaria, un grup de 330 de iubitori ai naturii şi-ai culorii verzi, au avut ocazia să cunoască filantropia dragilor himenoptere atunci când, încălcându-li-se arealul, li se deranjează străvechile tabieturi. Ignorând paşnica intenţie a iubitorilor naturii, albinele i-au atacat în forţă, pe optsprezece dintre ei obligându-i să se interneze în spital. Nu mai puţin de unsprezece ambulanţe şi un elicopter din branşa sanitară au dus la bun sfârşit acţiunea de salvare. Şase persoane vor fi fost în stare gravă, din cauza unor înţepături multiple şi a reacţiilor alergice ulterioare. Copilaşii, panicaţi de prima şarjă a albinuţelor, au rupt-o la fuguţă-n pădurice. Din fericire, în pericol de moarte n-a fost nimeni.

♦ Un cetăţean de lângă Goteborg, din Saro, văzut-a într-o dimineaţă, în livadă, un elan (o, mai exact, elană!), cu membrele inferioare încâlcite în crengile joase ale unui măr. Motivul era unul floarte clar: elan(a) era beat(ă). Ceea ce, în Suedia, este un fapt banal: elanii mănâncă mere în prostie, iar acestea se cidrifică, apoi, în somacurile lor încăpătoare. Eliberată, prin tăierea crengilor de măr, de către oamenii de la Protecţia jivinelor de orice teapă şi, după noaptea petrecută în livadă, erbivora a pornit-o, sănătoasă, spre pădurea-n care şi-avea rostul. Era, spuneau localnicii, apoi, numai uşor mahmură. – Or, în vreme ce un „beat elan”, ce va să zică „entuziasm” (ca al uteciştilor, pe vremuri), e o expresie verosimilă (gazetăreşte), un „elan beat” poate să pară, la meridianul nostru, o gogoaşă (una în stil vânătoresc). Ei bine, lucrurile stau taman pe dos.

♦ Un grup de babuini (maimuţe cattarhiniene africane, din generul cynocephal, – buzele cărora-s proeminente) a ajuns, prin îndelung antrenament, să recunoască lesne cuvinte tipărite, în contrast cu şiruri de litere la fel de lungi şi de citeţe, dar fără nicio noimă. Maimuţele acestea docte nu puteau citi într-adevăr, putînd să facă, numai, diferenţa între cuvinte propriu-zise şi aglomerări aleatorii de patru litere lipsite de orice înţeles. Se pare, totuşi, că acelea constând din trei, nu patru, puteau fi înţelese de maimuţe, – ca, bunăoară, b-r-b. Toţi babuinii implicaţi în experimentul respectiv (ne asigură dr. Joel Fagot, coautor al studiului simiesc) au luat parte, la acesta, „voluntar”, „decizânu-se singure s-o facă”. – De unde şi marele succes al babuinului pe nume Dan, ce este apt „să recunoască 308 cuvinte”.

♦ Păduchii, trebuie s-o ştie toţi părinţii ca şi întregul corp didactic, sunt o veritabilă calamitate: din primele zile ale anului şcolar până în ultima zi de şcoală, aceştia nu cruţă nicio clasă, de la cămin la gimnaziu [sic!]. Păduchii nu au preferinţe în ceea ce priveşte lungimea sau igiena părului şi, de cum apar, victime le pot fi toate capetele de elevi din preajmă. Dar ce sunt de fapt păduchii? Cum putem şti dacă micuţul nostru a luat (sau nu a luat) păduchi? Cum îi recunoaştem pe păduchi? Cum se tratează ei, păduchii, sau cum pot fi păduchii evitaţi? Acestea-s nişte întrebări pe care toţi părinţii, azi sau mâine, sunt obligaţi să şi le pună… Aici, echipa caritabilă Cum-Să amână să ne dea pe loc răspunsul (ceea ce aduce a suspans), recomandându-ne „acest articol”, din care vom afla ce-i de făcut.

8.

CERNE ET LILAS

Motto: „Tristeţea renunţării Dum-/ nezeu o încerca molatic./ Şi lumea toată o făcu,/ sieşi străin, c-un gest tomnatic.// O singură mândrie-avu/ gospodărind cenuşile:/ în ipostază de amurg/ să-nchipuie brânduşile.” (Lucian Blaga, „Brânduşile”)

Ambianţa respira blândeţe. Blând, uşile se deschideau într-o terasă cu şase-şapte trepte albe, la capătul cărora brânduşile de toamnă, evocând „le cerne et le lilas”, cerneluiau pajiştea cu liliachiu. Mănuşile aveau aceeaşi nuanţă ca a brânduşilor din iarbă. Purtai mănuşi căci ţi-era teamă, culegându-le, să nu te otrăveşti, – în caz că ai fi dus, din neatenţie, o mână toxică la gură. Subretele purtau mănuşi, şi ele, pentru scos cenuşile dintâi de prin căminele, până deunăzi, reci. Mătuşile te iscodeau de după uşile întredeschise sau, cel puţin, aşa părea după necontenitul tremur al faldurilor draperiilor lăsate. Dacă uşile ar fi adus a ochi de-aieve (în locul carourilor de cristal, având hublouri), ele ar fi făcut, pesemne, împrejur, cearcăne palid-liliachii, amintind brânduşile de toamnă. În vreme ce mătuşile curioase, pe după uşile înalte, îşi ţuguiau gurile într-un dispreţ subţire, pe terasă uguiau hulubi, guşile cărora făceau, fireşte, ape. Jucăuşile pisici, acum placide, trăgeau cu coada ochiului la ei, dar foarte rar, căci era ora siestei… Atunci se petrecu un lucru straniu: un nou-născut trandafiriu, cum sunt păpuşile,-ndeobşte, şi, pare-se, gelatinos la carne, se chinuia să urce scara, – de-a buşile, se înţelege. Ei, bine, ca la o comandă, mătuşile de nevăzut încuiară uşile batante, cu un zgomot fără precedent; jucăuşile pisici de pe terasă, pentru o vreme indolente, redeveniră pândă şi adulmec; guşile hulubilor şanjante emiseră un soi de bolbor, înăbuşit numaidecât. Mâinilor tale, strânse-n vioriul de una şi aceeaşi nuanţă cu al brânduşilor de toamnă, le scăpară florile pe jos. Vreme în care nou-născutul rozé, cu carnea opalină, ca a fătului de hamster sau de cangur, dar incredibil de tenace, se străduia să urce scara, de-a buşile, treaptă cu treaptă.

9.

ESCHATOLOGICUM PARVUM

Vai şi-amar a mai rămas din Weimar; vai şi-amar din ghetele lui Goethe; vai şi-amar din hainele lui Heine; vai şi-amar a mai rămas din Weimar!… A(a)ch und weh a mai rămas din Aachen; a(a)ch und weh a mai rămas din Sfânta-Vehme; a(a)ch und weh din Sfânta-Vehme şi din Aachen!… Toate aşezările-s premerse de prefixoidul ex- : Aix-la-Chapelle (alias Aachen), Aix-en-Provence, Aix l’Angillon, ş.a.m.d. EX! Expeditiv, exact, extrem… La chair est triste, hélas! Alas, alas, poor Yorick! Ay, Ayamonte a intrat sub ape! Yalele, în Yale, au ruginit. Ahi, ahi e ahimè! se văicăre Ahile ca o fată, în graiul lui Bocaccio & Petrarca. Arca lui Noe ar fi singura scăpare. Pare destul de greu de înţeles pentru un individ liber-pansist. Ansist, cu toate astea, asupra unui lucru, unul singur: Vai şi-amar a mai rămas din Weimar; vai şi-amar din ghetele lui Goethe; vai şi-amar din hainele lui Heine; vai şi-amar a mai rămas din Weimar!… A(a)ch und weh a mai rămas din Aachen; a(a)ch und weh a mai rămas din Sfânta-Vehme; a(a)ch und weh din Sfânta-Vehme şi din Aachen!… Toate aşezările-s premerse de prefixoidul ex- : Aix-la-Chapelle (alias Aachen), Aix-en-Provence, Aix l’Angillon, ş.a.m.d. EX!

10.

MARINĂ

Regatele, din lipsă de-arginţi în vistierie, nu mai puteau organiza regate. Fregatele agonizau prin porturi, cu vele nemaifluturânde, ca ale albelor, pe cer, fregate. Canoele, abandonate de vreun secol la cheiurile părăsite, se umflaseră-n asemenea măsură, că puteau rivaliza, acum, tot mai putrede şi mai obeze, cu vasta arcă a lui Taica Noe. Schifurile se subţiaseră, în schimb, cu timpul (de ce, oare?), cam cât nişte lungi schiuri (sau aproape); schiul acvatic, însă, era impracticabil, căci algele, în brun balans, dense şi mucilaginoase, copleşeau, cu translucidele meduze, cu care făceau casă bună, suprafaţa şi adâncu-ntregii ape. Caiacul, ce se mai izbea, abandonat fără prelată, de piatra cheiului, verzuie, avea o vâslă tot mai curbă, ca yackul – coarnele pe fruntea-i lată. Vii, yolele care cântaseră, pe valuri, din lemnăria lor sonoră, ca violele cu lemn roşcat, se legănau, pe loc, oloage, ca butia fără doage, spartă, sau bolnavă de hidropizie. „Ce zi e azi? Ce zi e…?” nu mai aveai, pe străzi, pe cine să întrebi; nici dacă zi e (sau doar pare). Pe câte-o firmă veche ce, între doi stâlpi putrezi, se bălăbănea infirmă,-n vântul slab, se mai putea citi ca-n vis sau în aducere aminte, scrisă cu bleu marine pălind, nostalgica inscripţie YACHTING CLUB.

11.

CARAGIALETA: Art. 214 (I)

Un suprimat, e
greu să mai stea
cu o pramatie,
o catifea
(ca mă-sa); o aia
de-o ţine creanga
la Otopeanca,
la Hurdubiloaia
şi alte tanti:
Popeasca, Ioneasca
şi, iarăşi, Popeasca
(că şi ăilantii
îi trece pragu),
Popeasca lu Mache
(alu Zamfirache)
zis Ampotrofagu,
că-l ştie cu toţii
cum se trambala
prin maala,
pân’ se-aleseră hoţii
ăştia de-acuma,
de liberali;
auzi, liberali,
bată-i-ar ciuma
şi buba rea,
că nu ştiu ei cum e
s-omoare o lume
de se hrănea;
că ne-au suplimatără
pe-ntâi aprilie
(şi-avem o familie)
cu legea de-au datără;
nişte zevzeci,
sta-le-ar în gât
că n-aveam decât
o sută cinzeci
pe lună, leafa,
de ne-a supt măduva
şi ne-a dat gata, —
ţi-o spune văduva
lui priotu Sava
de la Caimata…
– Şi ce pofteşti: zi-mi-o,
că,-n van, te sforţezi!
– Să mi-l devorţezi.
– Pe cine?
– Pe fi-mi-o.
– De cine?
– De aia
de-o ţine creanga
la Otopeanca,
la Hurdubiloaia
şi alte tanti:
Popeasca, Ioneasca…
Ş. c. l.

12.

CARAGIALETA: Art. 214 (II)

Doar opşpe ani (la două dechemvrie trecute);
pe cap, o pălărie de pâslă în tricorn
gris-fer şi cu, pe umeri, o manteluţă-n cute…
În timp ce taica popa se roagă să-i mai torn

din vinişorul straşnic (ca să-i dispară gustul
şi sărătura unor afurisiţi de ţâri, –
alţii decât acela bătut, acum, cu bustul
lui Ciceron!), şi-ncepe să depene la pâri:

că gineri-su-o-njură,-n particuler, pe fi-sa,
de mamă şi de tată (ai cărui ochi îs tot
mai roşii, că-l afumă feştilele, şi i s-a
dus dracului şi glasul sonor, de sacerdot,

la Paşte, mai deunăzi); aşa că o desparte,
pentru că-i e părinte, iar ăla-i un pârlit
de-mi umblă prin Dobrogea, haihui, – să n-aibă parte
de ea… Răstimp în care se lasă năpârlit

alt ţâr şi, dat de duşcă, alt şip din vinişorul
ăl straşnic (ca să-i treacă amarul de pelin);
pe când, cu voia popii, o iau cu binişorul
pe juna ce mă-mbie cu farmecu-i felin

şi ochii (ce-i înoată, ca-ntr-o subită rouă,
prin stufărişul negru al genelor, acum,
în seva celor opşpe ani, încherbaţi la două
dechemvrie trecute, de Sfântul Avacum),

verzui şi mari… E-o damă de pică, fosta noră
a priotului Sava, – al cărei umblet e
uşure ca plutirea de nor în auroră:
la grâce plus belle encore que la beauté!

13.

CARAGIALETA:

Atmosferă încărcată, sonet (poezie)

„Ce citeşti, dom’le, porcăria aia?”
zice ăl tânăr şi-mi şi face ghem
gazeta,-n timp ce dau pe ţal să-l chem,
nu prea ahotnic să ajung ca foaia

în mâna celor doi: ăl mic, din droaia
de zurbagii, iar taică-su, mă tem
că, după chip şi glas, în netandem
cu apa de cişmea… Şi, pe când ploaia

porneşte, îl întreb cu cine am
onoarea? „Cu studenţi” răspunde (cam
răstit) ăl june. „Dumneata,-nţeleg,

dar tatăl dumitale?!” „I-s coleg”
răspunde tatăl şi se face pară
că-njur junimea universitară.

14.

CARAGIALETA: Justiţie (Leanca văduva)

Îs văduvă, fomeie sârmană, comersantă
de băuturi spirtoase, plătim licenţa, domn’
judecător, când vine de-mi intră în locantă
’mnealui ce-mi face ţăndări clondirul, care tomn’

atunci veneam din piaţă, încă chiar domn’ Tomiţă
zicea să-l iau în birje, ca să nu-l sparg, cu trei
chile mastică prima, care se face criţă
’mnealui şi mă înjură, pardon, de tot ce vrei,

şi când să chem vardistul, tot dumnealui îmi zice
că mă sulemeneşte cu chinoroz, că mai
venise cu-o căciulă cu chinoroz, să-mi strice
obrazul, şi, tulind-o,-mi sparge clondirul, vai

de noi, că-i greu al dracu’ să ai o bucăţică
de pâine, când, ca mie, ţi-e sufletul curat;
aşa că să-mi plătească trei chile de mastică
şi-onoarea mea, care m-a înjurat.

O MIRÓDENIE A MARIEI ISABELLE [NEDELCESCU], NEPOATA-MI CANADIANĂ, – căreia-i aparţine şi panseul următor: „Cetăţenii în Quebec sunt agresTivi”. (Aşadar, nu numai în Ion Barbu, e vorba de „cirezi agreste”…)Partea superioară a machetei

ȘERBAN FOARȚĂ  este critic literar, scriitor,  membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…