1.ALTE PIEŢE, ALTE ÎNTÂMPLĂRI:

LA PLUS HAUTE TOUR

„Doamnelor golance,
domnilor golani,
netrecuţi prin lance,
încă, de ulani…”
Orişicât de chinui,
nu ştii să-l continui:

întărită, lava-n
crater taciturn, –
cântecu-ntru slava
celui mai ’nalt turn
ţi-a rămas nemai
încheiat, din mai.

Fi’ndcă o petunie,
pe pustii alei
(13 iunie
e chiar ziua ei),
i-a ieşit în cale
fluşturimii tale;

şi, cu iunie, luna
lui Cuptor, şi ea,
mângâindu-i buna
brună catifea,
tandru şi sedus,
ţi se va fi dus…

Azi, o zi de luni e
dintr-un august când
pragul lunii iunie
ţi se-ntoarce-n gând
şi te rearuncă-n
pregetosul „încă”:

Doamnelor golance,
domnilor golani,
netrecuţi prin lance,
încă, de ulani,
fie ca să mai
zăboviţi în mai, –

făr’ de-a trece, însă,-n
Gemenii nefaşti:
ci, cum lumea strânsă
ca pentru un Paşti
de azur şi aur,
stăruiţi în Taur!

şi te rearuncă-n
pregetosul „încă”:

Doamnelor golance,
domnilor golani,
netrecuţi prin lance,
încă, de ulani,
fie ca să mai
zăboviţi în mai, –

făr’ de-a trece, însă,-n
Gemenii nefaşti:
ci, cum lumea strânsă
ca pentru un Paşti
de azur şi aur,
stăruiţi în Taur!

2.DESPRE FRACTALIA & PARTIDUL √-1

Intrând de-a dreptul în subiect, spune-voi că, după Al. O. Teodoreanu, alias Păstorel, „fracul” lirismului ar fi sonetul; fracul, adică haina lui de gală, amintind, prin ştaif şi glanţ, armura. Fireşte, un costum ca ăsta (fie şi ca veşmânt postum) e mult mai suplu, în măsura în care-şi are (şi trebuie să-şi aibă) orice frac talia proprie. Nu-i mai puţin adevărat că şi platoşa metalică, armura, îşi are mărimea (talia) ei, în raport direct proporţional cu dimensiunile şi conformaţia articulatoriu-musculară ale insului ce o îmbracă. Talia fracului (în sens de tăietură, de croi, nu de mărime) depinde, însă, cât de cât, şi de un principiu coregrafic, una din multele-i vocaţii fiind dansantă (valsul, mai cu seamă, făcând pandant cu fracul), – ceea ce e incompatibil cu grelele armuri solemn-rigide, când ies, la miezul nopţii, din cavouri, supând în compania lui Théophile Gautier. Cât despre frac, talia (în sens, încă o dată, de design), rămâne una şi aceeaşi indiferent de ponderea şi gabaritul persoanelor ce-l poartă: pinguini, lăstuni sau dirijori. Toţi aceştia pot fi, in extremis, asimilaţi unor fractali, fiecare-n parte părând copia (fie miniaturală, fie spornică) a celuilalt, – nu a întregului, desigur, pentru că acesta „se ascunde” (în chipul unui Deus absconditus, să zicem). Cu toţii par să aibă proprietatea autosimilarităţii, fie, ea, simplă, fie recursivă, – acesteia ultime fractalii noştri (ce, după unii, sunt doar pseudofractali) datorându-le, în principiu, veşnicul du-te-vino de ordin pulsatil. Această liotă fractalică, în fine, poartă (de prin 1975) numele de mulţimea Mandelbrot. Pentru a străbate labirintul pe care-l presupune ea, un fir al Ariadnei e de trebuinţă: acesta este numărul complex, prin intermediul căruia e descriptibilă mulţimea amintită. Cât despre numărul complex, acest fir al Ariadnei, cum spuneam, el se urzeşte graţie numărului „i”, adică √-1. – P.-S. De-a lungul vremii, vor fi existat îndeajuns de multe partide radicale (ca, între altele, acela al lui Georges Clémenceau, „le Tigre”). Ei, bine, de-ar fi să mă înscriu şi eu într-un asemenea partid, aş opta pentru Partidul Radical din Minus Unu!

3. DACĂ MAZETA ESTE O MÂRŢOAGĂ, ŞI GAZETA ESTE O HÂRŢOAGĂ

A fost odată o pereche de mazete. Ce putea face o pereche de mazete, – dacă nu să care, cu furgonul, hârtie pentru patru-cinci gazete. Gazete importante, nu spui care… Lumea avea nevoie de gazete, iar acestea de perechea de mazete, fără de care n-ar fi apărut. Gazetele erau, de fapt, nişte hârţoage; mazetele fiind şi ele, prin definiţie, nişte jalnice mârţoage, – incapabile de curse şi de goane. Iar, pe deasupra, costelive… Astfel încât, înfometate, se apucară, într-o bună zi, să pască tocmai hârtia de ediţie pe care o cărau din greu, pe la gazete, în furgoane. Hârtia este, însă, indigestă, drept care şi mârţoagele-ncepură să sufere (din greu) de colici. Hârţoagele îşi încetară apariţia, iar cetăţenii se făcură, cu timpul, tot mai melancolici.

4. FRIZERIA DIN COLŢ

La colţul străzii noastre, Gheorghe Doja, era o frizerie anonimă. Vitrina (estică) a ei dădea în piaţa fostă Lahovary (numită, ulterior, Bălcescu), dintr-un cartier central al Timişoarei.
Atelierul de coafură masculină avea un aer ponosit; podeaua era veche, desfundată: riscai să te împiedici la tot pasul, făcând, obligatoriu, slalom printre floştomoacele de păr; lumina, cenuşie şi meschină ca, indiferent de anotimp, a unei zile de noiembrie;
Când suna, la uşă, clopoţelul, se dădea bineţe în trei moduri, după criterii cunoscute exclusiv de către personalul oficinei: „S’trăiţi dom’ doctor”, „dom’ inginer” sau „dom’ profesor”!
Eu eram, de obicei, „profesor”, ridicat totuşi, în trei-patru rânduri, la stepena de „inginer”. La rangul de „doctor”, niciodată.
O întrebare (căreia, altminteri, nu-i dibuiam răspunsul) era „Vă tundem cu fazon?” Înţelegeam, desigur, că fazon era (ce alta putea fi?) fason; în ce consta, însă, fasonul ăsta?! „Faceţi cum credeţi dumneavoastră”, răspundeam.
Această doctrină, dacă vreţi, a permisivităţii indolente mă ducea, în genere, la fiasco.
„Vă tund cu valuri?” m-a întrebat, odată, un debutant în ale meseriei. „Faceţi cum vreţi!” i-am răspuns eu, culant. Rezultatul e că m-am ales cu o coafură à la Ceaşcă. Noroc că şi oglinda era puţin „cu valuri”…
Ajuns acasă, am intrat sub boiler (eu îi spuneam boier); m-am resăpunit, pentru că izul odicolonului era prea persistent, şi m-am uscat, în fine, nevălurit, cu foenul.
Tunsoarea „cu valuri” (pentru necunoscători, – ca, atunci, eu) consta în… sarmalizarea unei porţiuni de păr cu ajutorul unei perii tubulare, spaţiul dintre buclă şi părul limitrof fiind înfierbântat, apoi, cu foenul, până devenea un val etern, ca al statuilor antichităţii: „Antiquité bouclée, bouclée: Jeunesse de l’éternité!” (vorba,-n La Toison d’or, a lui Cocteau).
June, fără a fi etern, eram şi eu; cu vreo 40 de ani, oricum, mai tânăr decât atunci când, într-o altă frizerie (din, de astă dată, Turnu Severin), întrebat de o zdrahoană (căreia i-aş fi preferat-o pe frizeriţa ucenică, tonstricula, ce mătura salonul): „Cum vă tund?”, am răspuns flegmatic: „Cum doriţi!”. M-a tuns zero dintr-un, cred, impuls dalilic.
Să mă întorc, însă, „la anii falnici, douăzeci”, pe strada Doja colţ cu piaţa Lahovary.
Într-o zi, frizerul debutant, ăl cu „vă tund cu valuri, domnu’?”, căruia-i eram, în rest, foarte simpatic, mi-a destăinuit marele-i vis, anume descoperirea antidotului cheliei. I-am urat mult succes, el răspunzându-mi că, dacă-l descoperă, l-aşteaptă… Premiul Nòbel.
I-am urat succes încă o dată, gândindu-mă că mulţi savanţi sau oameni de litere d’ai noştri ar putea fi înnobelaţi pentru calviţie!
Altminteri, veşnica preocupare a unei frizerii ce se respectă, era de ordin fotbalistic (cum este cred, şi, astăzi, – când îmi fac coafura în familie).
Nefiind un microbist, un fan, făceam faţă nu prea lesne, din păcate, unor dezbateri fotbalistice non-stop; cu-atât mai mult cu cât acestea se refereau la meciurile săptămânii, – eu preferând „filozofarea”,-n materie de balon rotund, cu riscul să le par suspect colegilor lui Figaro.
Până în ziua binecuvântată când un barbitonsor (cu mustaţă à la Clark Gable şi-ntre două vârste) mi-a declarat că fotbalul, pe el, îl lasă pe de-a-ntregul rece. Numai că nu e contra sportului în sine, – unul, de-o viaţă, practicând el însuşi.
– Ce sport, l-am întrebat din politeţe.
– Păi, îs arbitru.
– Ce fel de arbitru?
– Arbitru de popice!

5. O / 0

I. Se trezise, într-o zi de august, cu gustul straniu că uitase ceva, ceva de maxim interes, – dar ce anume? Sperând că era vorba de un vis, adăstase câteva momente în vederea disipării de la sine, în el, a smogului oniric; când, căzându-i ochii pe ceasul de perete, avu subita certitudine sinistră că cifrele erau acelea pe care tocmai le uitase. Nu ignora ce este liota aceasta de preaciudate glife negre, numai că le pierduse tâcul. Minus pe-acela, doar, al cifrei 0. – Pe care el, ce nu uitase, încă, alfabetul, O cOnfunda cu slOva O.
II. Se trezise, într-o zi de august, cu gustul straniu că uitase ceva, ceva de maxim interes, – dar ce anume? Sperând că era vorba de un vis, adăstase câteva momente în vederea disipării de la sine, în el, a smogului oniric; când, căzându-i ochii pe o carte, avu subita certitudine sinistră că literele vor fi fost acelea pe care tocmai le uitase. Nu ignora ce este liota aceasta de preaciudate glife negre, numai că le pierduse tâlcul. Minus, doar, acela a lui O. – Pe care el, ce nu dăduse, încă, uitării cele zece cifre, îl c0nfunda cu 0v0idul 0.

6. CORDIAL

Motto: „Ne-am despărţit urându-ne, reciproc, sănătate şi succes…” (Liviu Antonesei, Timpul, 8/2009, p. 24)… Ne-am despărţit urându-ne de bine. Ne-am despărţit urându-ne, cu drag, prosperitate şi confort. Ne-am despărţit urându-ne o viaţă-n culori trandafirii, o vie en rose, – în timp ce unu-i fredona, în demişoaptă, faimoasa melodie celuilalt. Ne-am despărţit urându-ne, ca-n ziare, la rubrica Anunţuri, să împletim doar flori de crin şi lămâiţă, în cununa vieţii pururi verde. Ne-am despărţit urându-ne mutual o lungă, cât mai lungă primăvară. Ne-am despărţit urându-ne, ca-n basme, tinereţe fără bătrâneţe. Ne-am despărţit urându-ne să ne refacem, cât mai avantajos posibil, viaţa.. Ne-am despărţit urându-ne să nu uităm să avem grijă maximă de noi. Ne-am despărţit urându-ne să ne refacem, cât mai avantajos posibil, viaţa. Ne-am despărţit urându-ne, ca-n basme, tinereţe fără bătrâneţe. Ne-am despărţit urându-ne mutual o lungă, cât mai lungă primăvară. Ne-am despărţit urându-ne, ca-n ziare, la rubrica Anunţuri, să împletim doar flori de crin şi lămâiţă, în cununa vieţii pururi verde. Ne-am despărţit urându-ne o viaţă-n culori trandafirii, o vie en rose, – în timp ce unu-i fredona, în demişoaptă, faimoasa melodie celuilalt. Ne-am despărţit urându-ne, cu drag, prosperitate şi confort. Ne-am despărţit urându-ne de bine. Ne-am despărţit urându-ne…

7. GRĂDINI SUSPENDATE

8. PALME CALME

Ajuns acasă, după lunga zi de muncă, bătea, chiar din antreu, din palme. O făcea în felurite chipuri: o singură dată, pentru câinele Azor (alintat cu numele de Azo), care-i aducea în dinţi papucii de pâslă verde sau de pluş grena. De două ori, pentru acelaşi personaj, care, însă,-i aducea acum gazeta, tot în dinţi, dar având grijă să n-o ude. De două ori (şi jumătate, – când se făcea că nu aude), pentru pisica albă colilie, botezată, din greşeală, Tase, invitată zilnic, în această inacceptabilă manieră, s-o ia numaidecât din loc de pe unicul şezlong din garsonieră. De şase ori (plus o fluierătură), pentru papagalul de mătase cu ape lilichii, din colivie, în cazul că acesta uitase să-i ureze, cu tot dragul, celui ce tocmai trecea pragul casei, bun venit. De zece ori în şir, căci era surdă, pentru ţestoasa de sub pat, căreia, broască de apartament, specie mai mult sau mai puţin absurdă, i se atenuase instinctul hibernării. Când nu bătea deloc din palme, se prezenta ariciul, din oficiu, care, după ce se învoia să fie oleacă scărpinat pe burtă, se făcea ghem pentru tot restul vieţii, – care-i atât de scurtă, dar frumoasă.

9. NOVELĂ EJEMPLARĂ

Un exemplar de câine exemplar dădea o multitudine de semne de amiciţie tuturor, – ca omul. Doamnelor le dădea o coadă amicală peste fesele vesele de cunoştinţă şi, la rigoare,-n dar, câte un peşte: un betta splendens sau un guppy, – pescuiţi, aceştia, nu prea lesne, de prin bazine şi acvarii. Domnişoarelor hiperemotive, din motivele cele mai varii, în afara galeşelor plesne, – o limbă tandră, în pofida rugozităţii ei canine, între genunchiul, tot rugos, şi mult mai netedele glezne. Domnilor, gen unchiul meu, dresorul (al lui şi-al altora) de câini de rasă, o labă ca o mână, mână slabă, dar zdravănă ca shake hand-ul yankeu. Tuturor, la cerere, un pupi. În ianuarie, când urlau, în z(i)are, lupii, ciulea urechile şi se vâra sub pat. Muzica lui Galuppi avea însă, asupră-i, un efect terapeutic… Exemplar fiind, e greu de spus dacă era un câine în unic exemplar. În rest, era cu totul exemplar. Numai că nu vorbea.

10. FONOTECA DE AUR

Bubună ziziua
zizice Balbus
alias Bâlbâilă
bună seala
zice Pelticu
(care face ek-
serciţii de lo-
gopedie ca să
ajungă şi el
peRtic)
ună seara
zice Unu ca-
re nu-l poate
zice pe b
beeeeeeeee
zice Oaia
şi-o aude
Lupu din
Lupoaia
(sau invers –
că-i tot aia)

O MIRÓDENIE A MARIEI ISABELLE [NEDELCESCU], NEPOATA-MI CANADIANĂ, – căreia-i aparţine şi panseul următor: „Cetăţenii în Quebec sunt agresTivi”. (Aşadar, nu numai în Ion Barbu, e vorba de „cirezi agreste”…)

 

 

ȘERBAN FOARȚĂ  este critic literar, scriitor,  membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…