1.S/Z

De la o vreme, eram tot mai zinguratici. Zâmbăta, plecam în week-end, zinguri. Ne erau dragi aceste zâmbete zenine. Nu zdădeam decât pe iarbă verde, pe pajiştea cea mai zuavă. Zgoteam din zac proviziile aduze şi preparam dejunul. Nevazdă-mea gătea numai cu zoia. Mâncam, ca să zlăbim, zalate, zupe (din plic), şi evitam zlănina. Iubeam, în zghimb, zarmalele de post (fără zare, căci reţine apa). Zerile, urcam pe deal, la zdână, unde zdădeam şi pezde noapte (prinzând şi Zâmbra Oilor, o dată). Când zoarele era de două zuliţe pe cer, noi doi eram zgulaţi de mult de tot. Ne aşezam din nou pe pajiştea zuavă. Zgoteam din zac proviziile aduze şi preparam micul dejun; pe urmă, prânzul. Nevazdă-mea gătea numai cu zoia. Mie mi-era foarte dragă zoia, căci ţineam la propria-mi ziluetă (cu-atât mai mult cu cât îz cam zgundac). Îi culegeam, apoi, nevezdi-mii vâzdoage şi-un pumn de zmeură, dacă găzeam. Zbre zeară, reîncălecam pe zguter. Le zbuneam ciobanilor bonzoar şi demaram, apoi, zubit, ca să nu ne prindă ploia rece, chiar lapoviţa şi ninzoarea, – pentru că eram cam zlabi de înger, iar în oraş, când ajungeai târziu, „ningea zoios”. Nu ştiu de ce, viteza vehiculului nostru mă făcea ză zdrig, de unul zingur, ori, mai curând să zumzăi, când iuvenez dum zumuz, când cogito, ergo zum!

2. ADA MILEA

– Ada? Care Ada?
– Cum care Ada? Ada!
– Ada?!
– Ei bine, Ada!
– A, da, domnule, Ada!
– Aşa, da! Nu-i aşa?
– Ba da, aşa e: Ada.
– Ada, de la a da!
– De la a [se] da-n spectacol, bănui.
– Şi de la a [se] da-n spectacol.
– Şi de la mai ce?
– De la a da.
– Păi, parcă, am mai vorbit de asta.
– De asta, da; dar nu de-a da în dar.
Or, asta face Ada: dă în dar. Dăruie şi se dăruie cu totul. Dă recitale te miri unde: pe stradă,-n câteo pivniţă, prin curţi. Ai face bine s-o asculţi. Sunt anii scurţi, sunt anii scurţi. Ascult-o,-n stradă,-n pod, prin curţi. Cei ce-o ascultă-s oameni culţi, întâi puţini, apoi mai mulţi, dar culţi, iar unii foarte culţi. Nu trebui’, totuşi, s-o asculţi de parc-ar da, doar pentru culţi, concerte-n stradă, beciuri, curţi: ea cântă şi pentru desculţi. Atâta numai: s-o asculţi, cântând pe străzi, în pod, prin curţi; şi, ascultând-o, să exulţi, – căci ai motive să exulţi, când cântă pentru-ăi mici şi-adulţi, pentru desculţi şi pentru culţi; şi-atuncea vremea „face burţi” şi se dilată,-n străzi, prin curţi, în ciuda anilor prea scurţi, şi ţi-ar surâde s-o asculţi un sfert şi-o zi din viaţa ta, pe Ada, ce-i un fel de-a da: a da în dar, a da…
– A, da!

3. PRIMĂVARA, ÎNTR-UN BLOG DE GHEAŢĂ!

[Domnului Radu Cosaşu]

Un blog de locuinţe, cvasivechi, cu cca 90 de blogatari. La et. V, ap. 24, un elev se chinuie să-nveţe, la istorie, despre aşa-zisa Blogadă a lui Napoleon, continentală. Răstimp în care, tac-su, fără chef, răsfoieşte un blognotes gros, iar maică-sa îl iscodeşte pe băiat din ce dă, mâine, teză la română. „Din Lucian Bloga” zice, trist, băiatul. „De ce eşti trist?” întreabă mama. „Pen’că, la teză, mă bloghez.” „Ei, asta-i!” zice mama, şi-şi sună pe mobil colega de la et. VIII, ap. 33, profă de rusă, actualmente de rumînskii: „Ce faci, tu?” „Mă lupt cu nişte stihuri de Alexandr Blog, pentru că ştii că fii-mea este la secţia rusă. Te resun eu, mai pe seară. Pa!” „Blogodariu vas!”, o persiflează vechea ei amică. Se aude soneria, în antreu. Doamna debloghează încuietoarea uşii. În prag, e baba de alături. „Maică, venii să-ţ cer un kil de zaăr. Mâine,-s Blogoveşteniile, Buna Vestire; îm fac şi io fo doo turte.” „Blagoveşteniile!” o corectează doamna,-n gând. Apoi, dându-i zahărul cu împrumut, închide şi reintră-n living, unde Vasile Bloga, zis Buldogul, se vede, fără să se-audă, – iar în fotoliu-i larg, în pijama, bărbatu-său dezleagă integrame. „Dragă, zi-mi repede: cadou…” „Din câte litere?” „Din şase.” „Blogon!” zice nevastă-sa şi iese, ţâşnind pe uşă ca din blogstart. Uitasem să vă spun că, de vreo oră, se pregătea să plece în oraş. Scările blogului, murdare („murdare ca de obicei!”). O singură, totuşi, noutate: la intrare, scris bolduit, pe-o foaie de blognotes, lipită cu plasture pe geam: ROG NU BLOGAŢ EŞIREA!

4. ÎN PROZĂ ŞI ÎN VERSURI

1. PLACE DE LA CONCORDE

A fost odată unul care, în sala tribunalului şi, după, în tărăboanţa ce-l ducea la ghilotină, citise, foarte absorbit de ea, o carte, pe care continuase a citi-o şi pe eşafodul din, doldora de gură-cască, Piaţa zisă, azi, de la Concorde (şi, pe-atunci, de la Révolution), în timp ce aştepta să-i vie rândul, – care-i veni curând; şi atunci el, scoţând din buzunar un semn de carte, îl introduse grijuliu în carte, la pagina unde-ajunsese cu cititul; după care închisese cartea, pe care o vârî în buzunar, şi-şi aşeză, pe urmă, gâtul în căuşul unde cuţitul trapezoidal desparte (aşijderi unui semn de carte – cartea, pe care o împarte-n două) capul de trunchiul ce tresaltă, făcându-le să lunece departe unul de celălalt, – cât mai departe… Coboară-ţi pleoapele, dacă priveliştea-i atroce, mult prea atroce pentru tine însuţi, ce-i cu putinţă să-ţi iubeşti aproapele, nu, însă, ca pe tine însuţi, – ce-ai devenit, în fine, un corpuscul, o moleculă (H2O), ce se dizolvă-n apele orfane ale puhoiului de lume, pe care-agapele cu sânge proaspăt, aceste euharistii profane, o încântă… Şi care poartă sacrul nume, în fine, de humanitate.

2. PLACE DE LA CONCORDE

Istoriseşte Jules Michelet
(care-i o stradă-n Bucureşti)
că poţi să te afunzi, că eşti
prins într-o carte,-aşa cum e
ciudatu-i personagiu care,
citind şi-n vreme ce sentinţa
i se rostea, şi când şedinţa
se ridicase, iar în zare,
se profila (în, astăzi, Place
de la Concorde) doar ghilotina
(care intrase în rutina
cotidiană), – la un pas
de eşafod şi,-apoi, pe el,
ghilotinabilul aparte
nu-şi va fi ridicat din carte
privirile în niciun fel,
iar când din rând, în fine, iese
spre-a sta cu faţa-n jos, pe lemn, –
o-nchide, după ce-a pus semn
la fila unde rămăsese.

5. MIC BASM DE ADORMIT COPIII MARI

Stăteam în faţa uşii mele, cu cheia-n mâna dreaptă, gata s-o vâr în broască. Or, atunci, se auzi un mic „Oac-oac!”. Orăcăise broasca, – ce mi se adresa, fireşte, mie: „Domnule, eu sunt o broască fermecată. Dacă mă săruţi pe fierul rece, mă prefac numaidecât în zână!” Făcui îndată o genuflexiune şi o sărutai cum îmi ceruse. Numai că,-n loc de zână, aveam, din nou, în faţă, o uşă încuiată.

6. ALEXANDRU VAKULOVSKI, „AFGANII” (ED. TRACTUS ARTE, BUCUREŞTI, 2016)

O CARTE (NU AM ALT CALIFICATIV) CUMPLITĂ DESPRE ŞI DINSPRE („AUTORII” FIINDU-I FOŞTII COMBATANŢI) UN RĂZBOI CU TOTUL FĂRĂ NOIMĂ, DE O CRUZIME FĂRĂ NOIMĂ, DE O NEOMENIE FĂRĂ NOIMĂ, DUS LA CONFINIILE UNEI ÎMPĂRĂŢII NEOMENOASE, CRUDE, MURIBUNDE, – ÎN CARE ALEXANDRU VAKULOVSKI S-A NĂSCUT (DINTR-O ISTORICĂ EROARE), URMÂND A-I FI UNA DINTRE VICTIMELE CERTE, PRIN, ÎNTRE ALTELE, SIMPLA-I ÎNCORPORARE ÎNTR-O ARMIE SUPUNÂNDU-ŞI, CU SADISM, „BOBOCII” MULT PREA VULNERABILI UNEI DEDOVŞINE (ADICĂ UNUI „BIZUTAGE”) DE CEA MAI INUMANĂ SPEŢĂ… PARCURGEŢI, DACĂ AVEŢI NERVI RELATIV TARI, ACEST INFERN PÂNĂ LA CAPĂT !

 

7.DUPĂ DMITRI VOLKOGONOV

– Cât fac 12 × 7, tovarăşe Lenin?…
Produsul dintre numărul lunilor anului şi numărul
zilelor săptămânii apasă pe fruntea şi umărul
marelui Lenin…

Care, de-atâtea dezbateri în àgora
şviţeriană şi, după,-n Sovietul
Suprem, uită, bietul,
tabla lui Pitagora.

Vladimir Ilici boleşte
şi,-n mai puţin de trei ceasuri, nu are
să rezolve-nmulţirea prin adunare,
băbeşte:

12 + 12 = 24,
24 + 12 = 36…
Ca s-ajungă,-n sfârşit, după multe grimase
de elev corigent, la 84, –

anul lui Orwell & Amalrik,
acela în care avea să înceapă sfârşitul Fantomei
ce bântuise un veac şi mai bine, – tot astfel cum Romei
ceasu-ncepuse să-i sune de când cu invazia lui Alaric.

8.DOLEANŢE (d’ale Dnei Chciulescu)

Să-mi cumperi un cuer din corn,
iubitule, de cerb,
un Bonaparte cu bicorn
din porţelan superb,

sau bustu Cleopatrei, ce-ş
lua baia-n lapte fert, –
la sfârc, ca fructu de măceş
împurpurat pe sfert;

iar dacă mai dispui de bani,
şi Amoraşu roz
care-l visez de vreo doi ani
sub formă de moloz

sau ţăndări, – care le adun
de jos şi, ciob cu ciob,
iubitule, io-i recompun
obrazul făcut zob,

cu tot cu galeşu-i surâs
parşiv şi unduios, –
cu grijă, cum mă ştii că âs
de tot ce e duios.

9. REMEMBER: 7.10.1992

… Doliu-al speranţei, al Zecelui
Mai, – în decursul prea recelui.
al mizerabil de recelui
7 octombrie, Regelui
i-au interzis să coboare din aeronavă.

Şi aşa mai aproape.

10. VLADIMIR ILICI OVAŢIONÂND-O
PE ISADORA IOSIFOVNA DUNCAN
ÎN BALETUL INTERNAŢIONALA

Unghiile roşii
(de oje?);
velurele roşii
în loje;
în sală – gărzi roşii
и тоже
la uşă – gărzi roşii;
iar Ilici,
preot al roşiei
bazilici,
al pururea roşiei
bazilici,
al purpurei roşiei
bazilici,
visată de barzii
etilici
şi de comunarzii
gentilici,
grăbind Parusia
cea roşie,
ce, iat-o,-n Rusìa
cea roşie,
când vin evi idilici
în roşia
Rusìe-a lui Ilici
şi-n roşia
sa lojă de gală, – din care
(pentru că dânsul grozav o
admiră) aude-se, tare
în sală, un „Bravo,
Miss Duncan!”

11. LA VIE EN ROSE

[Lui Călin-Andrei Mihăilescu]

Mai şvarţuri, mai o halbă,
mai o frumoasă coz,
mai câte-o noapte albă
’n grădini cu flori de nalbă:
la vie, la vie en rose!

Străin de ce-o să-ţi paţă
la primul chinoroz,
porţi veste-n dulcea faţă
a oului de raţă, —
vernilu-i un alt roz!

Pe valurile vieţii
n-ai greţuri, eşti matroz;
mai bântui cu băieţii,
îţi mai căneşti barbeţii,
mai ai până-n Ventôse…

Te prinde,-apoi, aversa.
Mai tragi un dublu loz.
Câştigi. Dar viceversa.
E nostimă perversa
Fortună. Tu, moroz.

Şi,-atunci, te macini cà un
zid, până la moloz.
Noroc că domnul claun
te scoală de pe scaun, —
adieu la vie en rose!

12. CALUL VORBITOR
(după o tabletă de Ion Vinea)

Un cal ce-şi aştepta stăpânu,-n stradă,
la un furgon, ca vitele,-nhămat,
îi spuse unuia, care trecea pe stradă:
„Vezi, domle, ce-am ajuns, din premiat
cu premiu-ntâi, acu opt ani, la derby?”;
şi,-apoi, cu greu, că-l apucase plânsu:
„Iar azi nu mai cunosc nici gustu ierbii…”
Domnu, perplex, îi spuse lui stăpân-su
care,-ntre timp, ieşise dintr-o curte:
„Ştiai că ai un cal parlant?” Dar dânsu:
„Ei, aş! Picioarele minciunii-s scurte…
Ţi-o spune dumitale, fincă vrei
să-l crezi, – da minte: a ieşit pe locu trei.”

13. ELEGIE CU NODURI

Când bravul cal de curse
ajunse cal de circ,
o lacrimă se scurse
din ochiu-i semicirc-
ular şi trist, – din geana
de cal, acum de circ,
care-mpărţea cu Jeana,
o iapă foarte circ-
umspectă,-ngusta iesle
a grajdului de circ,
în slujba unei bresle
ignobile şi circ-
ăreşti, – hrănit cu furfu-
raceu ovăz de circ,
iar nu cu jar, ca-n turfu’
natal, când avea circ-
a cinci groomi şi ovaţii
vii, nù reci ca-ntr-un circ
glaciar, – cu care fraţii
cai sunt primiţi la circ,
când intră-n aria strimtă
a cercului zis circ,
făcându-i să se simtă
tot mai ieşiţi din circ-
ulaţie.

14. CUVÂNT ÎNAINTE

„Vă rog […] să ne trimiteți o epistolă în versuri
[…], pe care noi s-o amplasăm în deschiderea
cărții.” (Ş. A. către Ş. F.)

Scria, la noi, cu lucie peniţă de iridiu,
un critic, Călinescu cel mare,-adică G.,
că o femeie tre’ să-l contemple pe Ovidiu
(căruia-i e amantă sau nu), în vreme ce
acest pribeag contemplă, pe ţărm, eterna moarte
a valurilor mării*, în salturi lungi de dulf, –
cu toate că, prin anii 30, scria o foarte
expertă-n wawes („talazuri”), Mrs. Virginia Woolf**.

Marele critic, însă, ce ridicase temple,
spre senectute, unor pseudosacerdoţi,
nu-i dădea voie unei „minţi scurte” să contemple,
căci autentic spirit meditativ nu poţi
să fii decât în cazul că eşti bărbat, – altmintre
la cratiţă cu tine!, chiar dacă,-n loc de spin,
o cratimă te-nţeapă şi-o tremă stă să-ţi intre,
în loc de cremă,-n mâna cu care scrii, Christine
din Pisa***,-n Quatrocento,-n Luteţia, noaptea (somnul
pierzându-ţi-l adesea cu câte une chanson
sau câte-un jeu à vendre, – cu care, însă, domnul
mai tânăr cu cinci sute de ani, Gustave Lanson,
n-are să fie tandru: „Buna fiică, buna
soţie, buna mamă, va mai fi fost, în rest,
un « bas-bleus » nepereche şi, pasămite, una
din cele-ntâi din şirul acesta indigest,
dacă nu însăşi prima”… Altminteri, e mai bine
când cel ce dă verdicte nu-i critic, ci soldat,
ca Bonaparte, care,-n răstimpul unei cine,
amfitrioanei sale faimoase, i-ar fi dat,
atunci când (nu, desigur, pentru-a se-afla în treabă,
ci aşteptând din parte-i un falnic piedestal),
pe concherantul june-al Italiei l-întreabă
Mme (căci despre dânsa vorbim aici) de Staël:
« Monsieur, quelle est pour vous la première des femmes ? »,
la care generalul răspunde sec şi, vai,
prozaic: « Celle qui fait le plus d’enfants, Madame ! ».****

În rest, dragi cititoare şi cititori, ar mai
fi multe şi mărunte de spus cum se percepe
de domni o carte-a unei, să zicem, Sandra Brown,
citită cu o mână şi ochi cât două cepe
de unii,-n timp ce alţii (ca, dacă vreţi, Dan Brown)
o uită în metroul din care-au coborât;
şi invers, cum pe domnul Brown îl percepe doamna
Brown, ce-i citeşte cartea sub cerul mohorât,
şi-o uită pe o bancă, în parc, când vine toamna;
iar dacă-i place, uită că plouă ca prin sită,
şi, deschizând umbrela, sub griul spălăcit,
citeşte pân’ se-ntoarce, cu cartea obosită,
acasă, unde uită ce tocmai a citit.

Nu, însă, de lectură e vorba într-o carte
despre cum simte scrisul femelei un mascul;
dacă-i masculul alpha, femela are parte
de-ocara că mai bine ar depăna un scul
şi-ar împleti textile din lână-n loc de texte
nătângi; şi,-n timp ce furia îi dă dureri de meclă,
supramasculul Nietzsche, maestru în pretexte
de ceartă,-i născoceşte lui George Sand o poreclă:
„lactea ubertas, auf deutsch die Milchkuh”, – dacă
nu ştiţi latina doctă, nici teutona: „vacă
de lapte” (sau, aiurea, „fruchtbare Schreibe-Kuh” *****).

Cu bine… Nu ’nainte de-a vă mai spune cu
ce nickname o alintă pe George, alias Aurore
Dupin, contemporanul lui Nietzsche, Maldoror,
vampir bolnav de răul Àurorei (mal d’Aurore!), –
cel care-i înfierează umărul alb cu ferma
pecete,-n care-i scris,
într-un cerc roşu: Herma-
froditul Circumcis******.

(Ei, şi?… De lapte dulce,-n şiştare,-i plină ferma!)

29-30 ianuarie 2017

–––––––––––––––––––
* „Dacă ne reprezentăm cu uşurinţă pe Ovidiu contemplând visător valurile Pontului Euxin, ni se pare grotescă o femeie în aceeaşi postură cogitabundă. Firesc este ca, în timp ce Ovidiu priveşte moartea valurilor, femeia să privească pe Ovid[iu].” (G. Călinescu, Domina bona, în Principii de estetică, EL, Bucureşti, 1968, pp. 263-264)

** Orice comentariu ar fi, pesemne, superfluu. – Şi totuşi, câteva rânduri din incipit, în tălmăcirea lui Petru Creţia (Valurile, Ed. Humanitas, 2112, p. 5): „Pe măsură ce se apropia de ţărm, fiecare dâră se înălţa, creştea, se spulbera şi aşternea peste nisip un val subţire de spumă albă. Valul se odihnea, apoi revenea, ca răsuflarea omului adormit, care creşte şi scade fără ştirea lui. Încetul cu încetul, dâra întunecată de la orizont se limpezi, ca şi cum drojdia dintr-o sticlă de vin vechi s-ar fi lăsat la fund şi sticla ar fi rămas verzuie…”

*** E vorba de poetesa Christine de Pisan (1364-1439), pe care o agrăiesc, aici, la vocativ. – Citatul din Gustave Lanson (pe care-l deformez puţin în literă, dar nu în spirit) provine din Ş. F., Un ev enorm şi delicat. Poeţi ai veacului de mijloc şi ai Prerenaşterii franceze, Tălmăciri şi glose de ~, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2016, p. 196: « Bonne fille, bonne épouse, bonne mère, au reste un des plus authentiques bas-bleus qu’il y ait eu dans notre littérature, la première de cette insupportable lignée de femmes auteurs. »
**** „Gura lumii”! Adică (aproximativ): „ – Care, să-i daţi cununa, între femei, vă-ndeamnă?/ – Aceia care face mai multe-odrasle, Doamnă!”

***** Cf. Friedrich Nietzsche, Meine Unmöglichen; în Götzen-Dämmerung oder Wie man mit dem Hammer philosophiert, 1889. (Aceleiaşi, după doi ani de zile, mizantropul Jules Renard are să-i zică, în incomodul său Journal, „la vache bretonne de la littérature.”) – Or, pare-se, nemulţumit cu-atâta, Nietzsche revine, mai la vale, într-un „verset” aparte asupra ubertăţii bietei George: „Ea se trăgea ca un pendul – şi dă-i şi scrie… Rece ca Hugo şi ca Balzac, ca toţi Romanticii, de fapt, de cum se aşterneau pe scris. O, şi cu câtă suficienţă mi se va mai fi tolănit, la masa ei de lucru, ditai scribenta vacă, nu fără nu ştiu ce nemţesc într-însa, în înţelesul cel mai rău, ca, de altminteri, şi Rousseau, propriu-i maestru, ceea ce nu-i, desigur, cu putinţă decât când gustul franţuzesc e în derivă! – Renan, însă, o venera…” (O venera, adaug eu, şi Dostoievski, „singurul [ipse ibidemque dixit, n. m.] psiholog, de la care, fie zis în treacăt, am avut ceva de învăţat.”)

****** Cf. Œuvres complètes d’Isidore Ducasse. Les Chants de Maldoror, par le Comte de Lautréamont. Poésies. Lettres (Le Livre de Poche, Paris, 1963, p. 385). – De adăugat, în încheiere, că, spre deosebire de pseudocontele „maldaurore”-ian (sic!), solitarul de la Sils Maria va fi fost auroral prin excelenţă.

15. ADVERTISING

Atenţiune, atenţiune: în curând, – noi romane de capă şi spadă, de crapă şi pradă, de scapă şi adă, de mapă şi ladă, de ceapă şi mladă, de pleoapă şi noadă, de sapă şi-nnoadă, de grapă şi-ogradă, de groapă şi stradă, de trapă şi nadă, de ţeapă şi sfadă, de iapă şi iadă, de-otreapă şi-ocheadă (de mioapă şi fadă, de ţoapă şi smeadă), de apă şi cadă… În curând, – noi romane de capă şi spadă!

 

O MIRÓDENIE A MARIEI ISABELLE [NEDELCESCU], NEPOATA-MI CANADIANĂ, – căreia-i aparţine şi panseul următor: „Cetăţenii în Quebec sunt agresTivi”. (Aşadar, nu numai în Ion Barbu, e vorba de „cirezi agreste”…)Partea superioară a machetei

 

ȘERBAN FOARȚĂ  este critic literar, scriitor,  membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…