1.PAS CU PAS :
LUCRUL BINE FĂCUT.
LUCRUL BINE ZĂCUT.
LUCRUL BINE TĂCUT.
- OPERA APERTA
Vechea mea butadă: „Opera aperta/ şi-a pierdut coperta”, nu era una totalmente gratuită, – căci plurisemantismul unei scrieri, al unei opere/lucrări de artă, nu poate fi închis între coperţi, între lespezile unei cărţi, în ţarcul unei unice semnificaţii şi/sau în carcera craniană auctorială…
Or, Umberto Eco dându-şi duhul, s-ar părea că „opera aperta” şi-a regăsit coperta.
Numai că trupul lui Umberto nu e şi „opera” lui Eco, – acesta (în măsura în care e deschisă, plurivocă şi multiplă) pierzându-şi, în sfârşit, orice copertă:
OPERA APERTA ŞI-A PIERDUT COPERTA !
- PEŞTELE ROŞU / MANIERA
Ca să pre-ntâmpin, vechi, reproşu’
că n-aş putea un peşte roşu
să prind, la ceasul după-amiezii,
l-am pescuit pe-al lui Arghezi, –
ce-şi are, de la şarpe, solzii
şi-i stau de strajă,-n jur, cobolzii,
pentru ca gâsca şi-alte raţe
cu plisc oranj, să nu-l înhaţe,
când se prefac că-i fac cadou
câte ceva: aşi de carou,
ca să-l însolzoşească, sau
mai ştiu eu ce… Căci tot ce au
mai scump îi dăruie, cu toţii,
celui ce încă nu-i decât
un gând ce şi l-au pus cu toţii:
să-l fabrice numaidecât
sau mai târziu, – dar mai frumos
ca toţi… Din àcele lor, os
cu os, i-au făurit aricii
scheletul; după care,-amicii
lui se făcură iarăşi ghem.
Lepidopterii, un harem
trimiseră, apoi, de nimfe
şi fluturoaice, în zaimfe,
în lastre-albastre,-n catifele,
pentru ca el ce, încă, mutră
n-avea, nici trup, să ia din ele
câte puţin polen sau pudră, –
ceea ce şi de la lalele
avea, ca şi de la leandru,
să ia; în timp ce, cu ochi tandru,
veniră ciutele şi cerbii
cu cer în coarne, ca să-i facă,
mai moale decât firul ierbii,
un scutec pruncului… Când, iacă!
şi broasca a cu carapace
ca două ditamai capace, –
doar că această arătare
fu izgonită ca atare
de Vraci… Căci pană sau peniţă
din coadă grea de păuniţă,
cu ochi de-un verde-azuriu,
îi trebuieşte cui pictează,
după cum gândul îi dicteză,
un peşte roşu-auriu…
Iar după ce un vraf de funde
şi panglici de învoalte rochii,
trestia şi papura i-au fost
adus, – când se-ntrebau de unde
să ia şi să-i monteze ochii,
veni sticletele, mai prost
de bun, jertfindu-şi-i pe-ai lui…
Noroc că, milostiv, Piticul
îi făcu alţii (ca să vază
sticletele), de sticlă… Şui
nu cred că e decât pisicul,
care-şi tot vâră laba-n vază,
în vaza cea cu peşti de vază
(să-i pipăie, nu doar să-i vază),
ca şi cum peştii-ar fi ai lui!
- – L’ORŒILE QUI VOIT MA VOIX
„Sună-mă şi spune-mi că mă iubeşti”, mi-ai scris (într-un mesaj, aseară, pe mobil). „Eu te voi asculta şi voi închide. Nu voi emite niciun sunet.” – Dar sunetele respiraţiei tale? Dar răsuflarea ta întretăiată? Dar, inaudibil aproape, câte-un ah? Dar grăitoarele-ţi tăceri? Dar murmurul, în scoica urechii mele drepte, al celei mai iubite dintre mări? Dar intermitentele-ţi suspine? Dar cvasigeamătu-ţi final? Dar, de atâta întuneric fără zare, senzaţia vitregă de mediu submarin şi, ca printr-un sonar, chemarea noastră de cetacee sau delfini în rut? Dar, insonor, sărutul nostru, ca prin, opac, vitrajul prearecelui acvariu? Dar temerea-mi de a închide şoptofonul (!), nedornic să-i pun capăt unui discurs şoptit şi tot mai tandru, însufleţindu-mă în vreme ce-l rosteam, – destinatara căreia erai: ezitarea-mi de a-l gâtui, lăsându-te, dintr-o dată, sur ta soif?… Ô mon collier de lierre, ma lavallière verte-noire, à la lisière de la forêt, à l’orée du bois dormant et sans clairières! Ma chevalière en jade et or, toi que j’adore, mon adorée… Est-ce que tu étais tout oreilles? Ou bien un(e) seul(e) orœil, – l’orœil qui voit la voix? Ma voix..
- ***
În nopţi ca asta,-ncep să bată rar,
în sarcofage, inimile moarte
ale defuncţilor monarhi, şi-oricât de rar
bat ele, sunetul li-i foarte
puternic, cum izbeşte-se în foarte
vechii pereţi ai groasei carapace,
în care ei rămân pe mai departe
să-şi doarmă-n pace
somnurile-opace,
în tot mai putredele lor brocarte…
- SEMNE DE PUNCTUAŢIE
Nu cunosc istoria, în detaliu, a pateticelor semne de punctuaţie. Şi dacă le zic astfel, patetice (în sensul, aici, de „disperate”), este că ele (nu cu toatele, desigur, nici nu întotdeauna) nu sunt, logocentristic vorbind, decât o sumă de precare, biete substitute ale prezenţei, ale vocii (noastre) în a-phonia (şi exilul) „orfanului” discurs (în)scris. Încât, nu-i nici un paradox că respectiva specie de grafeme (recentă, ea, ca una care ţine de, mai cu seamă, „galaxia Gutenberg”, – de, aşadar, tipografeme) proliferează, îndeobşte, la autorii de oralităţi (ca, în cazul nostru, Creangă sau Caragiale).
În ceea ce priveşte originea lor însăşi, aceasta (cum, de altfel, şi numele le-o spune) pare, cu unele excepţii, să fie granularul punct (.); din care, dacă vreţi: prin încolţire, decurge virgula (,) (nu şi sedila, ce-i c-ul mic hispanic: cedilla, răsturnat), iar prin fisiunea (sciziparitatea) aceluiaşi nucleu atomic (sau, mai degrabă, celular), punctele, gemene, care anunţă o citare (:).
Că, în acest period din urmă, e cu puţinţă s-o fi dat pe poezie, se datorează, totuşi, acestor semne înseşi, – ce (în cuprinsul, bineînţeles, al aniconicului scris fonetic), făcând figura unor pictograme, par, într-un fel, mai motivate (adică: mai evocatoare) decît alfabetul propriu-zis.
Ce poate, astfel, fi mai expresiv decât curbura, ca o îndoială, a gârbovului semn de întrebare (?): bătrâna noastră cârjă de drum lung, – pe când acela zis al exclamării (!) are aplombul… firului cu plumb, şi impetuozitatea unui ordin…
Poeţii, de altminteri, le-au cântat: fie în sine (ca, să zicem, manieriştii, – sau simpli fantezişti á la Musset: „C’était, dans la nuit brune, /Sur le clocher jauni,/ La lune/ Comme un point sur un i”), fie ca termeni, sugestivi, de comparaţie: „Doar şerpii taie apa / spre-un ţărm ghicit în zare, / trecând peste adîncuri / ca semne de-ntrebare” (Lucian Blaga); sau (fără picturalitate, dar nu mai puţin, totuşi, plastic): „Dans la phrase du Temps les hommes s’insérent en des virgules, tandis que, pour l’arêter, tu t’es immobilisé en point” (E.M. Cioran). Ceea ce nu înseamnă, însă, că ele, semnele acestea, ar înceta de-a fi convenţionale şi – ca, în genere, orice grafem – o siluire a virginei pagini (originar, un punct fiind o puncţie!); vreau să spun, numai, că au, iată, un rest de „formă interioară” (fie, acesta, şi o pură, aposteriorică, iluzie), – până şi ghilimetele («…»), abstracte (în sens de nonfigurative), evocându-ni-l pe autorul lor, un brav culegător de cărţi, Guillaume.
ȘTEFAN FOARȚĂ este critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…