1.SCATOLOGICUM PARVUM

PROFA (de francă şi dirigenţie): Copii, ce-i aia un cacatoès? COPIII (în cor): Un cacatoès e-un papagal. PROFA: Ce papă un cacatoès, copii? COPIII (în cor): Cacatoeşii beau cacao. PROFA: Corect, copii… Ce papagali mai ştiţi? COPIII: Papagalul kakadu, Madame. PROFA: Şi care e mâncarea preferată a unui kakadu, copii? UN COPIL (de consul în Tunis): C’est le couscous, Madame. PROFA: Bravo, mon petit! COPILUL (acelaşi): Bon apetit, Madame! PROFA (schimbând subiectul): Copii, Tananarive e un lac, un cap marin, o capitală? COPIII (în cor): O capitală. PROFA: Ba nu, copiii, este un lac. DOI-TREI COPII (mai cu tupeu): Doamnă, un lac e Titicaca. PROFA: Titicaca e o capitală. UN COPIL (obraznic): Titicaca nu-i o capitală; Titicaca-i o cacapitală! ALT COPIL (obrazic): Ba nu, doamnă! E o cacapipitală! PROFA: Muclesu şi mai puţin tam-tam! BULĂ: Obama vrea la pipi, doamnă. PROFA: Cine-i Obama? BULĂ: O polecră! PROFA (simulând că nu-l aude): Ce copipil poate să-mi spună unde e cacapul Noa-Noa. UN COPIL (superimpertinent): Cacapul Noa-Noa este în noua noastră budă. FRATELE GEAMĂN (al celui dintâi): Doamnă, frate-miu e bâlbâit; vrusese (aşa-i, bă?) decât să zică capac de budă, de toaletă, nu cacap. PROFA (firoscoasă): Aţi auzit de regele Capac? O FETIŢĂ (superdezgheţată): Nu încă, doamnă, pas encore! PROFA (după o lungă pauză de gândire): Să ne întoarcem la franceză… Copii, ce-i aia un zizyphe? COPIII: Un zizyphe e un jujube!

2. Ci dă-ne soarta lui Albertus Magnus
   Ce-ajunse (după ce,-ndelung, Ideii-i
   Va fi slujit) nevinovat ca Agnus
   Dei…

3. 2016 ŞI UN SFERT

Un ¼ de h după miezul
acestei nopţi de dintre* ani,
când γ-şi regăseşte #-ul
pierdut prin spini & bolovani**,
noi ne gândim 1-ii la alţii
şi-alţii la 1-ii, 1-eori,
sub, câteodată, mai înalţii
sau scunzii, deocamdată, nori –
pe care jerbe de-artificii
desfoaie, meduzeiform
sau radial precum aricii
de mare, un jupon enorm…
––––––
* Cum ar fi spus Nichita. (Restul, adică
„noaptea dintre ani”, spune TV[R]-ul.)

** Cum ar fi spus Arghezi.

4.(RE)SENTIMENTE NIVALE

Degradarea albului zăpezii era, pe când eram copil, o pricină de întristare.
Sângele, galinaceu, porcin sau altfel, coagulat sau încă aburind, prin curţile de primprejur, era mai lesne suportabil graţie contrastului cromatic dintre porfiră şi hermină. De-a binelea intolerabile, în schimb, erau petele de zoaie menajere, ca nişte insule insultătoare în candidul ocean nival. Până şi dâra de urină pe zăpadă, făcând-o să semene cu fagurele dulce al unei lubeniţe cu lăuntrul galben, n-o ultragia, în ochii mei, ca abominabila lătură.
Mâhnirea mea era de ordin nu moral, ca în cutare poezie de Arghezi, care începe, cvasi-imnic, cu „Fulg limpede şi pur,/ Aştept să te scobori,/ Petală de pe flori/ Sădite în azur…”, ca să se termine amar-ironic: „Dar ajungând la noi,/ Cu steaua şi cu luna,/ Tu treci întotdeauna/ Şi laşi în lut noroi.”
Nu sufeream, la vremea respectivă, de răul unei inocenţe maculate, ci, pe cât cred, dintr-un motiv curat estetic. O coală de hârtie maltratată mă disconfortează şi acum, părându-mi-se o impietate. Cu paginile albe, de altminteri, ar trebui umblat ca şi cu neaua.
Or, înţelegând utilitatea presărării de cenuşă pe zăpadă, nu acceptam, de fapt, încenuşarea acestei admirabile materii. Eram un protector fără putere al alburilor îngereşti, pe care le doream eterne, fiind potrivnicul a tot ce le punea imacularea în pericol: cenuşa, cenuşia sare, criblura, vailingul zoios.
Cu vremea, am crescut, m-am făcut mare; nu prea înalt, dar suficient de lung, pentru ca o cădere pe zăpadă să-mi căşuneze felurite neajunsuri. Oasele vârstnicilor sunt ca nişte crengi tot mai uscate şi rigide, frângându-se mult mai uşor decât flexibilele ramuri crude ale pigmeilor imponderabili. Am devenit, după vreo patru pocinoage, prudent şi, oarecum, ostil zăpezii. Iernile vieţii noastre, de altminteri, aveau să fie un examen tot mai greu, cu probe de criogenie (în spaţii publice, ca şi acasă) şi s/zilnic patinaj stradal. Am devenit pragmatic, fără voie, şi, cu timpul, insensibil, de nevoie, aşijderi unui urs ursuz, la magia şi miracolul zăpezii.
N-am practicat decât sporadic, în juneţe, şi fără o vocaţie propriu-zisă, periodicele sporturi hibernale. Moştenisem, în copilărie, de la un unchi, nişte lungi schiuri norvegiene, mult mai înalte decât mine, cu beţe cafenii de bambus, dar, din păcate, fără bune legături, în care micul meu bocanc juca penibil şi nescandinav. Greu de practicat, în orice caz, cu ele, slalomul uriaş, căruia-i fuseseră menite. Ne-am canonit, o vreme, împreună, glisând de-a lungul unei serpentine care ducea din bulevard în port. Maşinile erau, atunci, o raritate, iar serpentina ne aparţinea. Vara, ne dădeam cu trotineta; iernile zăpezoase, cu săniuţa. Patine, în comerţ, nu se găseau; cât despre schi, acesta devenise un sport de-a binelea exotic, căci burghez.
Ca să nu isc invidii inutile, schiam (este un fel de-a spune), în zorii zilei, pe la şapte, singur, pe aleile liceului, în pantă şi adumbrite de mirifici arbori ninşi, – chiciura făcând din fiecare un, vorba poetului Ion Barbu, „spic de-argint”: „Un spic de-argint, în stânga lui, Crăciunul…”
Zăpada mi-era, încă, dragă, asemenea unei iubite pe blana căreia îţi culci, în treacăt, obrazul rece şi îmbujorat…
Numai că lumea, între timp, se dezvrăjise, – şi,-n subsidiar, ne învrăjbise cu zăpada.

5. Vom amuţi când mâna, pe teorbă,
   are-a o pune menestrelul… După
   care, tăcerea va s-o întrerupă,
   brusc, măscăriciul ne-ntrebat de vorbă,

care (de parcă, ieri, călcâiul aspru
l-ar fi ţinut, al Doamnei gazde,-n palmă),
rosti-va răspicat, cu voce calmă:
„Nu v-ar strica un dram de sânge-albastru !”

ȘERBAN FOARȚĂ  este critic literar, scriitor,  membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…