1.CHIAR
[Dlui Paul Cernat, – et pour cause]
Ieşit din hău, –
cu gândul la Lenore,
corbul lui Poe
îngaimă „Nevermore!”.
Tradus de Mallarmé, –
în „Jamais plus!” o ţine
acesta (ceea ce
e tot atât de bine).
La Luchi,
pasărea ciudată
croncăne,-n sumbre buchii,
refrenul „Niciodată!”.
În tălmăcirea lui Dan Botta
(pe care-am recitit-o ieri),
marota
(aceleiaşi) e „Nicăieri!”.
Corbii poetului Tradem
trec, ah, pe sus,
dar n-au, dacă-i vedem,
nimic de spus.
Gata să nù zică
nimic – nici cobia
ce stă pe pavilionul de muzică,-n
Bacovia.
Corbul cel din „De iarnă”
(de-acelaşi) e mai clar,
când norii-ncep să cearnă,
silaba lui e „Chiar!”.
– Chiar aşa?
– Chiar!
- ZICALA LA ZI
Nu fur, nu mint,
nu beau furmint;
doar la Carrefour,
ce nu car, fur.
- ALTE EVENIMENTE, ALTE ZILE
(După o proză argeziană*)
Când îl găsiră,-ntr-o zi, pe bătrânul abate Xavier din Meurthe-et-Moselle
hăcuit cu barosul sau cu muchia toporului,
până şi ’naltului cler, în cap cu episcopul, nu doar poporului,
i s-a pus pata că asasinul nu poate fi decât cel
ce-i râvnea locul, parohul ăl tânăr, pe nume Jérôme,
al subalternei biserici dintr-un mic sat din vecinătate,
carele, însă, a tăgăduit, cu obstinaţie şi seninătate,
că el ar fi fost ucigaşul numitului om.
„C’est pas moi qui l’ai assassiné” o ţinuse întruna
dinaintea Curţii cu Juri, tot mai convinsă de vina
junelui scelerat, – căruia-i tăiè gâtul ghilotina…
Numai că, după vreo zece ani, una
din enoriaşe, aflată pe patul
de moarte, i se spovedi noului preot, cum că ea e
cea care-l măcelărise pe bietul părinte Xavier
şi că, apoi, se dusese,-ntr-un suflet, în satul
vecin, la Jérôme, destăinunindu-i tot ce făcuse,
iar la anchetă, proces, eşafod, acesta din urmă tăcuse. Tăcuse.
- O. NIMIGEAN (o pseudoprefaţă)
Barbarus hic ego sum, quia non intelligor illis.
(P. Ovidius Naso, Tristia, V, 10)
O, Nimigean, n-am fost gelos
nicicând pe-un tip ce, damicela
primblându-şi-o, la pas, pe jos,
în tot mai vaporoase rochii
de tulle, de voal sau de batist,
făcea ca toţi să-ntoarcă ochii, –
ci eram doar oleacă trist
că nu eram, eu, tipu-acela.
O, Nimigean, n-am fost gelos
când, unor fraţi de zbor, nacela
li se ’nălţa,-n triumf, de jos,
a montgolfierei sure, mov
sau roz, – în care sta Brumaru,
M. Ivănescu sau Dimov, –
ci mă-ncerca doar, vag, amaru’
că nu-s, eu, în balonu-acela.
O, Nimigean, nu sunt gelos
pe ce pictezi: pe acuarela
suavă, pe uleiul gros,
pe „zoom”-uri, pe gravura porno,
pe nudurile à la Goya
sau Amedeo din Livorno, –
ci doar m-adumbru, fără voia
mea, că nu-s, eu, zugravu-acela.
O, Nimigean, nu sunt gelos
pe corurile-ţi a capella,
pe gama-n I-ul sângeros
al lui Rimbaud, pe-albastrul blues,
pe câte un vibrato negro
ce-ţi trece dìncoace de-auz, –
părându-mi rău, doar, că-n allegro
ori slow, nu-s, eu, melodu-acela.
O, Nimigean, nu sunt gelos
pe faptul că-ţi consumi parcela
de timp ca un alumn zelos
ce devorează, noaptea, cărţi
rarissime, obscure, docte:
„ierbare, ritualuri, hărţi”, –
ci-s doar mâhnit că, media nocte,
azi, nu mai sunt alumnu-acela.
O, Nimigean, nu sunt gelos
că eşti cu uxor sau puella,
ce-ţi ţin de cald pe timp geros
când unii-ntreabă „Wozu Dichter?”,
iar tu probezi că el e viu
sub soarele de-un galben-icter, –
ci doar m-aş bucura să fiu
şi eu, dar nu-s, poetu-acela…
Încât doar negelosu-acela
vreau să rămân, o, Nimigean, –
ce,-n faţa lui O. Nimigean,
ridică-şi, de pe cap, capela.
- C O N V O I
Motto: „Înmormântarea, azi, ora 15, în cimitirul
de pe str. Stuparilor, cu plecarea de acasă din
str. Albinelor 62. Soţia. (6968).”
(„Drapelul roşu” [Timişoara], 2 aprilie 1989)
Era către seară;
5-6 albine
atrase de ceară,
de bine
mirositoarele sfeşnice,
de cleiul rubinelor
de pe colivă
şi, poate, de ortul
aproape identic,
la nimb, cu potirul,
însoţeau mortul
fără eschivă
spre cele veşnice.
El locuise pe strada Albinelor,
urmând a fi dat pe mâna groparilor,
expeditivă,
în cimitirul
de pe strada Stuparilor…
[Strict autentic.]
- E P I † I M V
HIC TACET
COLVMBA
QVÆ JACET
IN TVMBA
SVB PONDERE PLVMBI
SVB ALA PALVMBI
QVI PLORAT
DEPLORAT
ET ORAT:
HIC JACET
- REGELE BOEMEI
(Doamnei Mona Donici)
Ar fi fost regele boemei (în Timişoara, evident), dacă această demnitate ar mai fi fiind ce-a fost cândva.
Confraţii noştri sunt, în genere, pragmatici, aferaţi, fără apetit pentru gratuitate, pentru „degeaba”-ul căruia, mai toţi, au să-i prefere un lung şir de job-uri.
Or, el e, ca Arthur Rimbaud, în ceartă cu acest „veac manual”: „siècle à mains”, – dar… ne-amen cu cei ce nu „furnicăresc”.
Iar Traian a fost un „greiere”, tot timpul; adică, vorba unui distih al lui Arghezi: „Un greiere de om stă-ngenunchiat/ Cu cobza,-n rugăciunea ei…”
El a pus în practică, mereu, una dintre cele „trei soluţii”, propuse de N. Steinhardt, „pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar”, – aceea a „zurbagiului” lui Alexandr Zinoviev, anume o „totală neadaptare la sistem”.
De care, expressis verbis, i se rupea, când era-n mare vervă, „şi-n gamelă, şi-n capac”! Singura lui „nezurbăgeală” va fi fost (mai este) poezia, în, mai cu seamă, formă de sonet.
Ca toţii boemii autentici (Tudor George, Pâcă ş.a.m.d.), Traian îşi compensează propriile-i dezordini prin ordinea strictă a sonetului perfect.
Pe care, înaintea lui Doinaş, l-a cultivat şi în vers alb…
La şlefuirea unora dintre poeme, am fost martor (auricular), căci, recitându-le (fireşte, prin locante), revenea asupra unor versuri, le repeta întrebător, le retuşa. Le scanda nu fără o emfază, în stil uşor vetust şi nobil, dar şi cu o anume detaşare, de parcă n-ar fi fost ale lui proprii.
În ciuda boemiei sale, era, mereu, corect vestimentar: aproape un profesor, cu ochelari şi freză.
Când l-am cunoscut, pe la cenacle, acum vreo 11 luştri, aveam un oarecare trac în preajmă-i. Eram cu şapte ani mai tânăr, iar el, de pe atunci, era… maestru.
Am ţinut mult să ne împrietenim: înnoptam prin „berării şi cafenele”, cântând, spre zori, un fel de imn al nostru (pe care-l învăţasem de la el):
În o mie patru sute,
Patru sute nouă’j’doi,
Cristofor Columb porneşte
Să găsească ţărmuri noi…
E unul dintre inşii cei mai detaşaţi de treburile practice şi lucrative, ca şi, în genere, de lume. Este un, pe de-a-ntregul, aerian, ba chiar un „om din lună”.
„Suflet serafic”, dacă vreţi, bunătatea lui e înnăscută, ca şi nobleţea-i suflească. Nu l-am auzit vorbind de rău pe nimeni…
Cum, din păcate, viaţa literară este injustă şi ingrată, Traian, care n-a dat din coate, este aproape un poet uitat.
Şi, totuşi, el, nu altul, a scris, cândva, acest sonet octosilabic, în care damnarea se transfigurează într-un sarcasm de dandy byronian:
Bătrânul demon, plictisit,
îţi ctitorea în vis biserici
cu turle, clopote şi clerici,
cu lespede de plumb topit
pe care, dreptnecredincioasă,
îngenunchiată pe altaruri
să-aştepţi nemeritate haruri
în fumul iute de pucioasă,
de parcă-ncercănând în nor
un verde ochi de stea polară,
purtând un mag rătăcitor
ce-ţi va vesti, grozav de trist,
că tu – fecioară-a doua oară –
vei zămisli pe Anticrist.
ȘERBAN FOARȚĂ este critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…