CVINTET
Din codru rupi o rămurea
Care se dă,-n vânt, huţa, –
Ca s-o laureezi cu ea,
Până nu vine vremea rea,
Pe Laura Codruţa.
- SON NET
Regreţi că nu i-ai fost, pe vremuri, piepten
de galben chihlimbar, acelui păr
pe care, pieptănându-l în răspăr,
l-ai fi făcut luminescent (ca,-n Septen-
trion, aurora borealis), – făr’
de alt efort decât al unui piepten
în valul curs pe ceafă, umeri, piept… E,-n
acest vechi trop, un strop de adevăr,
iar nu iluzia unei flori de stil
ce, fără a avea ovar, pistil,
stigmat, se cheamă, totuşi, floare, – după
cum, dat cu pudră sau albit de pielm,
un păr e un amnar al lui Saint-Elme
ce-adastă precum fluturele-n pupă.
3. Timişoara, 11.03.2006. – În vizită la noi acasă (la Ildikó, adică, şi la mine), nouă poeţi din generaţia cea mai nouă, şi, cu mai vârstnica lor călăuză, Nicu Tzone, zece! Stăm, în jurul unei mese de camping, strâmte şi oblonge, trei doamne/domnişoare şi opt domni. Majoritatea-s tineri-tineri, eu, fiind singurul ce, fără voie, le înrăutăţesc media de vârstă…
… Drept care,-n forfota kermesei,
fusesem pus în capul mesei.
La stânga-mi, cu surâs de înger,
e Iulia Balcanaş; un sânger
se scutură în părul Dianei,
al Dianei Geacăr, – ce medianei
privirii mele-i vine-n dextra.
După-amiaza este extra,
chiar super; numai Teo Dună
e enigmatic ca o rună,
iar T. S. Khasis, hipertrează
conşti’nţă, tieseliotează,
pe când prenumele lui Leac
ezită între eV şi Veac.
Dan Coman tace în carlinga
odăii, iar eu nu-ş’ ce-i Ghinga
şi mi-e ruşine să-l întreb…
S-ar auzi, dinspre Ereb,
de-ar fi mai întuneric, lupii!
Cu Manasia, despre guppy
mă întreţin, şi despre alţi
peşti amazonici sau doar balţi.
Şi, pe când soarele apune
frigid, iar Ildikó mai pune
pe masă, – eu, dând mult din gură,
n-aş vrea să uit nicio figură
a vr’unuia din oaspeţi, – însă,
pe ceilalţi doi din ceata strânsă
în jurul mesei, nu mi-i pot
aduce-aminte şi sunt tot
mai trist… Dar sper ca, amnezia,
să mi-o repare Manasia!
Şi nu mă-nşel, întrebând terţa
persoană,-n şoaptă: Cosmin Perţa
e-unu,-Andrei Doboş – cestălalt…
Mă simt mai june şi mai-nalt!
- SON NET
În vag iluminatul demisol,
el căuta cu ezitantă mână
butonul soneriei roz şi, până
să-l dibuie şi-afunde lent în gol, –
îi da calotei sferice ocol
cu gestul unuia care amână
să prindă strâns ce-i e la îndemână:
un sân ce, prin subţire camizol,
transpare,-nconjurat de areole
în degradeuri vineţiu-creole,
ca luna când, pe ceru-n demiheblu,
se-ncercuie străalb, – şi te încearcă,-n
hipnoza rece-a ochiului în cearcăn,
spaima s-o vezi pe-Artèmis fără peplu.
- SON NET
Hai să murim prin autosugestie
noi, care ne vom fi făcând, de „n”
ori (-1), bine printr-un gen
de tratament himeric, de congestie,
migrenă, influenza, indigestie,
astm, alergii la fân şi la polen
(ci făr’ de sinapisme, nici poten),
numit placebo, frageda mea trestie
cugetătoare, – în decursul unei
serate,-n beneficiul Semilunei
(sau Crucii) Roşii,-nlănţuiţi în dans,
departe de spitalele-sicrie
pe-a căror firmă s-ar cădea să scrie
regeşte: HONNI SOIT QUI MAL Y PANSE! (sic)
- MONORIM
Câinele schiaună
pisica miaună
fauna faună
scaunu scaună
şi te înscaună
sau te descaună
de-aşa o faună
care schiaumiaună
nu te dezdaună
decât o saună
unde ce schiaună
sau numai miaună
n-are acces
- SON NET
În vreme ce mămica şi tăticul
dansează solitari (nu, însă, singuri
ca mine) ‘n barul ăsta, bruşte swinguri
şi lubrice tangouri vechi, – eu, micul
(lor) prinţ, constat deodată (printre linguri
şi boluri maculate) mai-nimicul
din care (mai pe urmă, în amicul
silenţiu selenar), drept fruct de ringuri
de dans, m-am zămislit în reci fiori…
Cum alţii, din mirosna unei flori,
din verde bob de mazăre, din clar
de lacrimă (curată ca miraza)
ce-o plânge Maica Precista, din raza
în cinci culori sau auricular.
- ALCOHOLINAIRE, ÎN 1909
O damă,-n ’909
(cât de albaştri-i pot fi ochii!)
în otomana unei rochii
mov-purpurii, cu fir şi două
plătci îmbinându-se pe umeri
precum tunicile elene;
o damă unduind alene
ca lebăda, – pe când tu numeri
minutele pân-o să sune
de miezul nopţii şi-al speranţei;
şi e ca tricolorul Franţei
obrazul damei importune,
căci de-o aşa splendoare,-ncât
ţi-e teamă să începi o nouă
idilă,-n ’909,
şi să-i săruţi prelungul gât;
sau (pe când domnii toţi fac sluj
în jurul ei, iar les bas-bleus
scot roşul fard din tub etanş
şi-şi dau pe buze cu alt ruj)
să-ţi culci obrazul cald, în dans,
pe-obrazu-i aux couleurs de France:
yeux bleus
dents blanches
lèvres très rouges
- ULTIMUL ORNITORINC
Eliberaţi ringul,
să intre the King
of the sing-
ular Thing:
Măria Sa Ornitorincul.
Acesta e ultimul ornitorinc
şi suferă,-n sing-
urătate, pe ring,
mai dihai decât dacă,
închis la Sing-Sing,
şi-ar aştepta cutiuţa de zinc.
Acum, e de-o sing-
urătate extremă,
nu doar ca specie fără tipar
între fiare,
ca monotremă,
ca mamifer ovipar
şi amfibiu,
cu ciocul cornos,
cu coada plată,
cu labe cu cinci
degete late,
palmate,
cu gheare
tăioase ca stibiul.
Mai demult, se vorbea de ornitorinci,
acum, a rămas unul singur:
ăsta, pe ringul
pe care stă-n clinci,
arătat lumii, care aclamă,
ca la panoramă
sau Moşi,
luptele grele de câini sau cocoşi,
duminică seara, la 5.
Ştiu toţi, ca şi el,
că n-are vecini, nici vecine,
că n-are cu cine
să se-nfrunte în ring,
pe care e sing-
urul ornitorinc
din Australia.
Calitate în care
i se decernează medalia
de supra-
vieţuitor şi, pe deasupra,
marele premiu de consolare;
după care, lămpile se sting
în sală şi pe ring
unde el este sing-
urul ornitoric…
Şi vine nevasta
paznicului de la vestiare,
expertă-n bestiare,
cu mătură şi făraş,
şi buzele date cu mov sau carmin
care spune: „Ce-i cu năzbâtia asta
la noi în oraş?!”
Amin.
ȘERBAN FOARȚĂ este critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…