DEPLASAREA SPRE GRI
Nemaiintegru,
regele negru
se dezînnegrea,
în vreme ce, calp,
omologul său alb
se tot înnegrea.
Când dezînnegrirea
ca şi înnegrirea
le-ajunse la gri,
cei doi renunţară,
cu-ntreaga lor ţară,
la noapte şi zi.
Cenuşiu-i frumos,
zicea craiul din os
de scump elefant,
iar cel din eben
zicea, mai monden,
că e chiar elegant.
La finele anului,
clapele pianului
(adio, Bach!)
aveau un ton sur,
nici clar, nici obscur,
ca şi jocul de şah, —
pe care, în fine,
nu mai avea cine
să-l joace şi nu-l
mai ştergea nici chiar cârpa
de praf, — tot de scârba
rezultatului nul.
Numai regii mulatri
ajunşi idolatri
ai griului tern,
uitându-şi premisa,
se jucau de-a remiza,
de-a patul etern.
ACUM ŞI ATUNCI
Mare s-ar cădea să-ţi fie, Doamne, ţinerea
de minte (nu ca a noastră, care-i scurtă
şi ţine cât ţinem aprinsă o galbenă turtă
de ceară), ca să-ţi aminteşti ce-a fost în Vinerea
de dinaintea Paştilor, în satul Costeşti, Argeş
(era-n 18 aprilie 1930, la denie),
când ţi-a ars biserica-ntreagă, de n-a mai rămas ţipenie
de prunc viu într-însa… Eu nu sunt Voltaire, care sparge-şi
şi azi capul (mai alb, sub perucă, decât, sub bonetă, al bonei
sau al valetului ce-i întrerupe, la dejun, somnul)
pentru-a pricepe cum dracului Domnul,
în marea-i bunătate, a-ngăduit prăpădul Lisabonei ?!
Ştiu bine că cea mai spinoasă e teodiceea
între ramurile teologale,
şi n-am să mă pierd în meandrele sale;
precum, tot de aceea,
am să-l urmez pe fratele Wittgenstein
care spune că, dacă
despre ceva nu se poate vorbi, e cazul să se tacă;
astfel că-mi înghit limba şi nu mai îngaim.
Cu toate astea (în pofida unei strângeri
de inimă), gândindu-mă la cei 116 copii din Costeşti,
am să strig: Doamne Dumnezeule, oriunde eşti,
fie-ţi milă de îngeri !
(2 noiembrie 2015)
MAREA HOLORIMĂ (XI)
În alb, a platin, talia lunii,
nu galbenă, lucea pe cer;
nu galbe nălucea, pe cer,
4. în alb aplat, intalia lunii.
Eram, acolo, ca rezid
de undă cuantică, de funcţii
de undă cuantică, — defuncţii
8. eram acolo… Care, zid
vitrificându-se, n-ascunde,
ca apa de miraze (reci
ca apa) demiraze reci…
12. Vitrificându-se, nasc unde
şi pier de cum apar, în cerc
care îngheaţă: încleştare
care îngheaţă, în cleştare,
16. şi pierde. — Cum apar, încerc
să-i spun (pe când aleea, torul
de umbră şi-l rotea, în cerc
de umbră şi-l rotea…); încerc
20. să-i spun (pe când aleatorul
parcurs, amare foi de cer
sau nuc opac foşnea în vânăt;
sau, nu copac, foşnea, în vânăt
24. parc, Ursa Mare, — foi de cer
bătând în cuie aurii…)
Încerc a-i spune de cenuşă;
încerc a-i spune de ce,-n uşă
28. bătând, încuie aurii
secrete-n mai obscură casă
de fier! (Eram sub ceruri verzi,
de fiere.) — Ram, sub ceruri verzi,
32. secrete,-n mai, obscură casă
de umbră (fie ca rezid
de sabur, fie ca rapace
des abur). — Fie carapace
36. de umbră, fiecare zid!
––––––––––
v. 6. Undă cuantică, adică una asociată unei particule în mişcare (cf. Louis de Broglie). Or, mişcarea încetând, prin moarte (la nivel, bineînţeles, macro-organic), unda se re-corpuscularizează, dacă se poate spune astfel, — decăzând la stadiul de rezid (v. 5). Ceea ce, bineînţeles, nu e valabil pentru cei care „exit”-ul e, numai, il fine del primo tempo!
- 6–7. Funcţia de undă cuantică (i. e. pachetul de unde brogliene din teoria Schrödinger) descrie distribuţia de probabilitate în spaţiu şi timp a particulei. Fiecare funcţie de undă distinctă: Ψ (x, t), corespunde unei stări distincte de mişcare a particulei.
- 10. Miraze = oglinzi.
- 17. Tor ( < lat. torus „coardă”): suprafaţă generată de un cerc ce se roteşte în jurul unei axe din planul său, fără să (între)taie cercul.
- 29–30. Cf. şi această Nocturnă de Bacovia: „Case de fier în case de zid,/ Şi porţile grele se-nchid.”
- 32. Secrete, aici, e verb, — nu substantiv (cum e în v. 29).
- 34. Sabur ( < lat. saburra „pietriş, balast, lest de corabie”), — în eventuală opoziţie cu abur-ul din versul următor: corpuscular vs. ondulatoriu.
RIME ŞI ASONANŢE
Sunt mâinile-i mâini translucide,
albe,-n
crepusculul ce nu-i ucide,
galben,
toţi lumenii, făcându-i doar
aliene
culori ca Rouge & Noir,
stendhaliene,
ce n-au, întru penumbră,
încotro
şi fac o pată sumbră
de maro, –
în rest, fosfenele amorfe
nu i-s
inaccesibile lui Jorge
Luis,
care cu mîini bibliofile,
albe,
mângâie cărţile cu file
oarbe;
cu mâinile se caută pe
sine-n
oglinzile în care nu e
nimeni;
cu ele pipăie,-n perind,
pereţii
inexpiabilului labirint al ceţii;
cu ele şterge-şi rar
şi fără pathos,
sus dulces ojos, de mirar
cansados…
Din ce mâl iese, din ce loess,
diavolul lui Van der Goes,
de care groază mi-i şi-acum
când dau de el într-un album
cu-o mie două sute alte
picturi sumare sau învoalte,
al căror şir de ipochimeni
nu prea-nfioară pe mai nimeni
ca pròcletul lui Van der Goes,
ieşit din nu-ş’ ce mâl, ce loess,
ce iaz, ce mlaştină, ce gârlă,
trei sferturi om, un sfert şopârlă, –
un, aşadar, antropozaur
paznic al poamelor de aur,
al merelor, alias mali,
ce reprezintă via mali:
calea prin care răul intră
în lumea care-i e incintă
(de mâzgă, de nămol, de loess)
şi fără Hugo van der Goes, –
în pânza căruia, din seva
dulce-acrişoarei fructe, Eva
al cărei sex e-ascuns abia
de-un vânăt stânjenel, va bea,
în timp ce, împăienjenit
de somn, Adam e stânjenit
de ce-i pe cale să se-ntîmple,
sub ochii celui spân, cu tâmple
largi şi cu ude plete lungi
de parcă-ar fi ieşit atunci
din nu-ş ce mâl, ce smârc, ce loess,
pe pajiştea lui Van der Goess
cu-acvatic lujer violet,
alcătuind un triolet
cu ceilalţi doi, – ce vrei, nu vrei,
aduce a menaj în trei,
a conjugal triunghi, a trio
în care-i greu să-ţi iei adio
de la spânaticul codoş,
maestru-al micului deboş
domestic, – de la insul glabru
care, sub mărul-candelabru,
duhneşte-a cel mai rânced loess,
în opera lui Van der Goess.
ȘTEFAN FOARȚĂ este critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…