1.REPORTER: Când trădează cuvintele?
EU: Ele, niciodată.
Noi le trădăm pe ele.
Noi, — cuvântătoarele va-s’ zică.
Noi trădăm cuvintele, — Cuvântul (ce va fi fost la început).
Noi facem uz de jurăminte strâmbe.
Noi nu ne ţinem de cuvânt.
Noi ne-am pierdut cuvântul de onoare: „Honneur des hommes, Saint LANGAGE” (o spune un poet, Paul Valéry).
Ni l-am pierdut odată cu onoarea, care scoboară sacrele cuvinte la rangul unei simple farse.
Noi profanăm această zestre imemorială, venerabilă şi scumpă.
Noi folosim cuvintele aiurea.
Noi le deturnăm, adesea, sensul, în ignobile, mai totdeauna, cifruri de ordin militar sau de spionaj.
Noi ne jucăm, de multe ori, cu ele (nu ludic, ci iresponsabil), inducându-i în eroare pe aceia care le iau, încă, în serios.
Noi nu ne ţinem jurămintele făcute iubitei care ne aşteptă, ne mai aşteaptă încă, toată viaţa.
Noi, omenetul vreau să spun, indiferent de hram sau maslă, — noi, doar, putem să fim sperjuri.
Unul de-al nostru, Charles Maurice de Talleyrand, a spus că omului i-a fost dat cuvântul „pour déguiser sa pensée”.
Noi facem caz de aşa-zisa „criză a limbajului” sau „a comunicării”,
când, de fapt, acesteia din urmă, îi preferăm pălăvrăgeala, vorbăria vacuă, taifasul, radotage-ul fără noimă, die Gerede.
Ele, cuvintele, pot fi, e drept, insuficiente, inapte să traducă o puzderie de nuanţe sau de semitonuri, de senzaţii gustative, de parfumuri, — de asta, însă, îl avem pe Proust!
Ele pot fi capabile să denumească, la indienii Cunas, din Panama, să zicem, prin intermediu-a paisprezece verbe, mişcările capului unui aligator. — Cu care iată-ne într-un limbaj strict tehnic (pentru a nu zice tehnocrat !), pe care nu avem cum să-l trădăm.
- REPORTER: Cum sunt cuvintele, Ş. F. ?
EU: Roase (de timp, de uz şi de abuz), groase (ca şi, desigur, dimpotrivă), poroase, vaporoase, puturoase (la Arghezi) sau păroase (la acelaşi, – la care pot fi şi râioase), sfioase sau pioase, imperioase, tăioase (precum nişte coase), simandicoase, lunecoase, proaspăt scoase (din scrierile lexicoase, – cum ar spune, poate, Luca Piţu), când prea duioase, când dubioase, dubios, adesea, de duioase (şi viceversa), arătoase, toase (ca zahărul sau sarea), vanitoase, aţoase sau apoase, dar pompoase, vânjoase, joase, curajoase sau dătătoare de angoase (ori, şi mai rău, vârându-ţi groaza-n oase), jegoase, arţăgoase, soioase, mângâioase, mânioase, amoroase, fioroase, noroioase, noroase, generoase, geroase, sângeroase, serioase, neserioase, feroase, neferoase, ruginoase, feruginoase, ruşinoase şi, in extremis, găunoase…
(Atenţie: rima-n -oase NU e obligatorie!)
… Găunoase ori „secătuite” (ca în Ecclesiastul, 1, 8); sau, ca în argheziana Inscripţie pe Biblie, „goale”:
O mie de neamuri, plecate, domoale,
Te caută-n ceruri, în vis, în pământ.
Ascuns te-au găsit în Cuvânt.
Sfărâmă Cuvântul: cuvintele-s goale.
Cuvintele, subliniez, iar nu Cuvântul, – cel, ca atomul celor vechi, indivizibil, dar fisionabil, prin Big Bang (în sens nu numai atomistic, dar şi mistic), într-o puzderie de silabe, de sonuri tot mai seci, mai slabe…
Apanajul, însă, şi onoarea („Honneur des Hommes, Saint LANGAGE”, – ca să-l citez, din nou, pe Valéry) ale celor neumblând în patru labe.
- AD USO DI FUMO
O dată pe an sau de două
ţigara sau gura-mi fumândă
binevoieşte să toarcă
fumul în formă de cerc:
alt nimb în dispersie o nouă
aură-albastru-afumândă
ce are ‘ntr-o zi să se-ntoarcă –
numai cât eu nu încerc
cât (ţuguiate-amândouă)
buzele mele la pândă
nu se sfărâmă să-i stoarcă
fumului magicul cerc:
o fără de verde nici rouă
eflorescenţă plăpândă
binevoind să mi-o-(n)toarcă
fumul atunci când nu-ncerc –
o dată pe an sau de două…
- [PRINȚESA DE ] Pârtzsec
Mereu crispată şi frigidă.
Dreaptă ca I-ul şi rigidă
cum e justiţia: nici oleacă
mai suplă şi mai tandră. Seacă.
Sare din pat de cum se crapă
de zi; mănâncă şi bea (apă)
la ore fixe; nu admite
nicio-ntârziere, nu permite
nicio abatere, — darmite
vreo fantezie, vreo tacla;
urăşte,-oriunde s-ar afla,
cel mai mic zgomot. Tot funebre
i-s gusturile: roiuri negre
de fluturi creşte, — pe când bunii
(şi singurii, adaugă unii)
amici ai ei îs gărgăunii.
Cred că purta-va şi postum
acelaşi ponosit costum.
Nu a mai râs de când, pe sponci
râzând, prea-ţeapănul ei conci
se desfăcuse şi chiar jupa
se ridicase mai deasupra
de glezne. (Fustă-pantalon
poartă de-atunci.) Aceasta-i zâna
căreia jalnicul baron
de Inimă-Albastră-i ceru mâna
într-un târziu…
- (RE)SENTIMENTE NIVALE
Degradarea albului zăpezii era, pe când eram copil, o pricină de întristare.
Sângele, galinaceu, porcin sau altfel, coagulat sau încă aburind, prin curţile de primprejur, era mai lesne suportabil graţie contrastului cromatic dintre porfiră şi hermină. De-a binelea intolerabile, în schimb, erau petele de zoaie menajere, ca nişte insule insultătoare în candidul ocean nival. Până şi dâra de urină pe zăpadă, făcând-o să semene cu fagurele dulce al unei lubeniţe cu lăuntrul galben, n-o ultragia, în ochii mei, ca abominabila lătură.
Mâhnirea mea era de ordin nu moral, ca în cutare poezie de Arghezi, care începe, cvasi-imnic, cu „Fulg limpede şi pur,/ Aştept să te scobori,/ Petală de pe flori/ Sădite în azur…”, ca să se termine amar-ironic: „Dar ajungând la noi,/ Cu steaua şi cu luna,/ Tu treci întotdeauna/ Şi laşi în lut noroi.”
Nu sufeream, la vremea respectivă, de răul unei inocenţe maculate, ci, pe cât cred, dintr-un motiv curat estetic. O coală de hârtie maltratată mă disconfortează şi acum, părându-mi-se o impietate. Cu paginile albe, de altminteri, ar trebui umblat ca şi cu neaua.
Or, înţelegând utilitatea presărării de cenuşă pe zăpadă, nu acceptam, de fapt, încenuşarea acestei admirabile materii. Eram un protector fără putere al alburilor îngereşti, pe care le doream eterne, fiind potrivnicul a tot ce le punea imacularea în pericol: cenuşa, cenuşia sare, criblura, vailingul zoios.
Cu vremea, am crescut, m-am făcut mare; nu prea înalt, dar suficient de lung, pentru ca o cădere pe zăpadă să-mi căşuneze felurite neajunsuri. Oasele vârstnicilor sunt ca nişte crengi tot mai uscate şi rigide, frângându-se mult mai uşor decât flexibilele ramuri crude ale pigmeilor imponderabili. Am devenit, după vreo patru pocinoage, prudent şi, oarecum, ostil zăpezii. Iernile vieţii noastre, de altminteri, aveau să fie un examen tot mai greu, cu probe de criogenie (în spaţii publice, ca şi acasă) şi s/zilnic patinaj stradal. Am devenit pragmatic, fără voie, şi, cu timpul, insensibil, de nevoie, aşijderi unui urs ursuz, la magia şi miracolul zăpezii.
N-am practicat decât sporadic, în juneţe, şi fără o vocaţie propriu-zisă, periodicele sporturi hibernale. Moştenisem, în copilărie, de la un unchi, nişte lungi schiuri norvegiene, mult mai înalte decât mine, cu beţe cafenii de bambus, dar, din păcate, fără bune legături, în care micul meu bocanc juca penibil şi nescandinav. Greu de practicat, în orice caz, cu ele, slalomul uriaş, căruia-i fuseseră menite. Ne-am canonit, o vreme, împreună, glisând de-a lungul unei serpentine care ducea din bulevard în port. Maşinile erau, atunci, o raritate, iar serpentina ne aparţinea. Vara, ne dădeam cu trotineta; iernile zăpezoase, cu săniuţa. Patine, în comerţ, nu se găseau; cât despre schi, acesta devenise un sport de-a binelea exotic, căci burghez.
Ca să nu isc invidii inutile, schiam (este un fel de-a spune), în zorii zilei, pe la şapte, singur, pe aleile liceului, în pantă şi adumbrite de mirifici arbori ninşi, – chiciura făcând din fiecare un, vorba poetului Ion Barbu, „spic de-argint”: „Un spic de-argint, în stânga lui, Crăciunul…”
Zăpada mi-era, încă, dragă, asemenea unei iubite pe blana căreia îţi culci, în treacăt, obrazul rece şi îmbujorat…
Numai că lumea, între timp, se dezvrăjise, – şi,-n subsidiar, ne învrăjbise cu zăpada.
6.ÎNDREPTAR PRACTIC DE CHICIOLOGIE (cap. 2)
Lumea se-mparte,
dragă Lygia,-n
câh şi gigea;
lui câh poţi să-i mai spui
şi pfui
(sau naşpa,
că-i rugos ca raşpa),
pe când lui gigea,
numai gigea
(în caz că n-o
să-i spui mişto).
Gigea
e numele tău, Lygia,
pentru că vine din Quo vadis
(pe care maică-ta-l citea,
la ea,-n
Agigea),
iar pfui sau naşpa-i crema Gladys;
cu care fetele
nu-şi mai fac ghetele,
după cum nici cu pink
sau cu-alb de zinc.
Ne-nvaţă şi religia
că îngeraşu-i gigea,
iar diavolul e pfui
(din vina lui), –
de-aceea, dacă-i spui:
„Eşti pfui, eşti pfui, eşti pfui!”,
el pleacă; iar aicea,
în Valea Plângerii,
rămâne doar ce-i gigea,
adică îngerii.
ȘTEFAN FOARȚĂ este critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…