1.Benoît-Joseph Courvoisier
MIELUL LUI ZURBARÁN
O, mielule, ostatic al lespezii nocturne,
Lânetu-ţi numai bucle nu-i poleit, suav,
Cu-aurărie scumpă de meşteru-ţi zugrav, –
De-Agrigentin, copita,-ncălţată în cothurne.
Severul Tată, fruntea ţi-o va fi lăsat goală
De grăitoare semne scrise cu foc, şi nu-i
Transcris nici behăitul tău blând cu slova Lui
Pe-atotnevinovata şi preavelina-ţi poală.
Aspru-mpâslita-ţi lână ce bate-n galben-ocru
Nu-i poate fi hlamidă regală decât celui
Cu dungi de cnut pe spate, – căruia,-ntors în ceru-i,
Îi stă, azi, chipu,-n marmuri cioplit, pe câte-un soclu.
Grumazul bietei jertfe stă gata să se surpe,
Un greu suspin răzbate din sânge şi străos.
Fulgerul-Taur trece-n Berbecele ghebos.
Inel de sfoară-i strânge copitele tricurbe.
Doar cornu-ţi tors ca mlada de viţă ce se-avântă,
Cam la o lună, două, după acea zăpadă
A mieilor, când turma e scoasă din zăvadă,
Aduce-a nimb de aur şi-aureolă sfântă.
2.Jan Koneffke
KAKADU & PAPAGAI
Un kakadu şi-un papagai
se gâlceveau în legătură
cu « ai » şi « u », cu « u » şi « ai »,
ţinând-o într-o-njurătură:
măi, pagagu!
băi, kakadai!
eşti gaipaka!
eşti dupaga!
io, gaipudu?!
tu, dukapa!
aş, dupagai!
uş, pakadu!
marş, dupadu!
şiţ, pakapa!
zât, gaidudu!
huo, dudupa!
Nemaiavând ei încotro
se-mpacă, nu mai scot un mau,
şocaţi că « u » se face « o »,
iar « ai » – mai (p)lat decât un « au ».
Amici îs domnul Kakado,
de-atunci, şi domnul Papagau.
3.San Juan de la Cruz
CÂNTAREA ÎNTRU DUHUL
Mireasa:
Pe unde,-n lumea largă,
te-ascunzi, iubite,-n timp ce eu mă frâng?
Cum cerbul ce aleargă,
pierdutu-te-ai în crâng;
plâng şi te chem, dar teama-mi n-am s-o-nfrâng.
Păstori care, la stână,
urcaţi cântând, – dacă vă iese-n cale,
spuneţi-i că stăpână
mi-e numai neagra jale
şi lacrima-mi curgând pe-obraz, devale!
Pe culmi şi-n râpi haine,
să-l caute, iubirea-mi dârză-i, oare,
trecând prin vămi străine,
făr’ de-a culege-o floare
şi fără păs de silnicele fiare?
Voi, codri, voi, livezi
sădite de, preadragă, mâna lui;
largi, cât cu ochii vezi,
câmpìi, ’nalţi munţi silhui,
nu l-aţi văzut cumva, umblând haihui?
Răspunsul acestora:
Cu luare-aminte, însă
la trap, – trecând nimbat în haru-i sfânt,
în şa, pe alba-i mânză,
splendoarea-i s-a răsfrânt
întreagă,-n jur, în toate câte sînt.
Mireasa:
Nu-i nimeni, vai, în golul
singurătăţii mele; mână-ntinsă,
nici una. Şi nici solul,
sosit în goană-ncinsă,
nu-mi poate stinge setea cea nestinsă.
Şi toate-o dau ’nainte,
fie şi dacă-ţi ştiu şi chip, şi faimă,
cu harurile-ţi sfinte, –
de mi se face-o spaimă
când nu ştiu ce le-aud că tot îngaimă.
Cum poţi să mai trăieşti
o viaţă ce nu are cum să fie?
Când împotrivă-ţi eşti
şi-ţi vâri săgeţi, o mie,
în trup, – făcute din ce-ţi dă, El, ţie?
În două, de-ai tăiat-o,
de ce nu-mi vindeci inima sărmană,
pe care,-n sânge, iat-o!
Şi-acum, că e o rană,
de ce nu-ţi faci dintr-însa dulce hrană?
Alină-mi greul chin
căci nici un altul nu o poate face;
doar ţie mă închin,
privirile-mi, opace
se fac când nu te văd, iar eu n-am pace.
Arată-mi-te, fie
şi dacă frumuseţea-ţi mă omoară,
căci n-are să te-nvie
decât ce, într-o doară,
te vindecă, – nu fără să te doară.
Fântână cristalină,
fie ca,-n argintia ta mirază,
să văd ce mă alină:
a ochilor lui rază
cum doar lăuntru-mi poate să o vază.
Iubite, rămas bun!
Mă nalţ în zbor…
Mirele:
… Întoarce-te din urmă,
Columba mea, – să-mi pun
(Cum cerbu-nvins ce scurmă
De sete) nările pe-albastra-ţi urmă.
Mireasa:
Tu-mi eşti şi,-n creştet, albii
munţi păduroşi, şi văile ce sună
de apa-n curs prin albii,
şi pajiştea sub lună
în aerul ce-mbie şi adună,
şi negrul ce,-ntr-o oră,
al nopţilor, trandafiriu devine,
şi liniştea sonoră
a muzicii divine,
şi, dulce, tihna iubitoarei cine.
Daţi vulpile afară
din via-nmugurită, – şi o jerbă
din flori de primăvară
şi trandafiri, superbă,
să împletim pe iarba nemaispelbă.
Tu, crivăţe, te du;
domol adie-mi, gingaş duh de sud,
şi-nmirezmează-mi tu
grădina ce-o tot ud
cu lacrimi, căci, într-însa, nu-L aud.
Voi, nimfe din Iudeea,
cât crinu-adie şi suav e fragul,
departe de ideea
de a ne trece pragul,
rămâneţi, – mult vă rog, şi cu tot dragul.
Iubitule, te-ascunde
şi, iscodind spre munte, din coclaur,
te-ntreabă: ea, de unde
cu-alai de fete,-n aur,
iveşte-se, – de nu din verde plaur.
Mirele:
Voi, păsări mai uşoare
ca aerul, voi, lei fără pereche,
voi, ciute domnişoare,
voi, cerbi, voi, munţi în zeghe
de nea, voi, fioroase nopţi de veghe,
pe zvonul lirei blânde,
pe cântecul sirenei, vă conjur,
să fiţi mai blânzi, mai blânde,
când, după albul mur,
mireasa-şi doarme,-n pace, somnul pur.
Intrat-a în incinta
grădinii dulci mireasa, cu uimire
şi-un trup ca hiacinta,
ce are să-l admire,
strângându-i-l la piet, iubitul mire.
Deasupră-ne, chiar măru-i:
sub el, logodnici fost-am şi-am tot sta
în, verde, umbra cărui’
te vei dezîntrista, –
aici unde-o-au spurcat pre maica ta.
Mireasa:
Ni-i patul între peşteri
de leu, în cel mai scump dintre iatace!
Împodobit de meşteri
în purpur şi,-ntru pace,
durat, – sub scuturi, auriu se face!
Şi, i-auzi, paşii,-n urmă,
ai fetelor ce, după tine, vin,
chemate, ca o turmă,
de fluieru-ţi divin
şi de aroma sfântului tău vin, –
din care bând, în taina
cămării-adânci, de jos şi până sus
pătată mi-era haina
de in, şi gândul – dus,
iar oile-mi, ia-le de unde nu-s.
Din pieptu-i, adăpost
făcându-mi, – întru dragostea aleasă
învăţăcel i-am fost,
nu vrabie prinsă-n leasă,
şi,-atunci, m-am juruit să-i fiu mireasă;
şi,-atunci, mi-am dat în gaj
tot sufletul, ca una ce nu are
decât să-i fie paj, –
căci turmă nu mai are
să pască, – ci doar dragoste mai are.
Văzută,-n şesul verde,
când n-o mai fi, vă rog să spuneţi cum
că-s oaia ce se pierde
de turmă, – că, de-acum,
doar iarba dragostei voi paşte-o,-n drum.
Din roză şi smaraldă,
vom face-o jerbă-n care,-ntr-adevăr,
cel care ochii-şi scaldă
va să rămâie făr’
de grai, văzându-mi-o sclipind în păr.
De-ajuns a fost o buclă
de-a mea, să te-ncâlcească-n laţ, jucând
pe gâtu-mi lung, – şi-o pâclă
să te cuprindă, când,
pe trupu-mi, ochii-ţi vor fi lunecând.
Privindu-mă,-ntreg harul
privirii tale-avea să mă pătrundă, –
curată ca paharul
în care, ca o undă,
juca privirea-mi, gata să-ţi răspundă.
Să nu mă judeci aspru,
iubitule, pentru culoarea-mi brună, –
n-am trup de alabastru,
dar carnea mea e bună
şi arde, când privirea ta mi-o-mbună.
Mirele
S-a-ntors columba mea,
cu verde ram în cioc, s-a-ntors pe arcă;
iar alba turturea
e ca nebună, parcă,
aflând că soţu-i are să se-ntoarcă.
Trăind în pustnicie,
în pustinicie şi-a făcut cuibar,
iar soţu-i, o pustie
are să-i dea în dar,
în care singuri fi-vor, – nu-n zadar.
Mireasa:
Iubimu-ne, drag mire,
privind şi munţi, şi văi până-n străfund
unde pâraie, fire
de-argint, urzesc pe prund,
intrând, apoi, în codrul cel profund.
Umbla-vom înde noi
pe-ascunsele jivinelor alodii,
prin grote negre,-apoi,
unde le-om fi cimotii
gângăniilor şi must om bea, de rodii.
Acolo-ai să-mi arăţi
ce sufletu-mi din parte-ţi mai aşteaptă
şi, în singurătăţi,
urca-vom nalta treaptă
de care-ai spus că inima ţi-i aptă.
O, noapte cu-adieri dulci
şi tril al filomelelor de gardă, –
când nu vrei să te culci,
căci nu-i să vrea să piardă
om, flacăra-ţi arzând fără să ardă.
Ne-, însă, privind nimeni,
Aminadab e lipsă la agapă,
cu proprii-i ipochimeni…
Călării, doar, spre apă
coboară, când, de ziuă,-ncet, se crapă.
- MAX JACOB
„AŢI AUZIT DE MAISTRUL ECKART?”
Şi ce-mi ştiţi voi de-Albertus Magnus,
de Amalric din Bène? De prea
frumoasa Ebner, cea, cu Agnus
Dei, la Thöss, rămasă grea?
De Henric Seus? De Ruysbrock, supra-
numit „cel Admirabil”? Ori
de-acel ce,-n Cupertino, supla
făptură şi-o purta prin nori?
Dar Joachim? Şi-acele psalme
ale lui Tauler Ioan? Şi-acel,
la Şapte Maici, ţinut pe palme,
băiat ce-au pogorât din Cer?
Ce-mi ştiţi de Iacov Boehme? Ce
de Signatura Rerum? Nix?!
De Paracelse cel ce se
gândise la razele X?…
Cei dragi nu se cunosc ca lumea,
dar eu îi ştiu destul de bine:
cu toţii fi’nd, aceştia,-n mine,
chit că-mi duc traiul ca nelumea.
- Rainer Maria RILKE
Sonet către Orfeu
Ci asta e jivina care nu e.
Ei n-o văzuseră, iubindu-i, însă,
ținuta zveltă, coama, pas de mânză,
culoare-a ochilor ei calzi, – căpruie.
Dorind ceea ce nu era de-aieve,
dorința, iată, nu le fu-n zadar:
ei îi făcură,-ntr-înșii, loc și,-n dar,
i-l deteră, cu umbră și cu seve,
până se întrupă…Ci,-n crângul morn,
cu dor și vis hrănind-o, nu cu fân,
pe frunte,-i dete-n mugure un corn,
un singur corn, – pe care,-a străalint,
culcându-l, alb, pe-un feciorelnic sân,
fu prinsă-n claru-oglinzii de argint.