1.

PAUL CLAUDEL

COPILĂREŞTI
MELCUL

I
Melcul, doar un pic mai rău
Să mi-l mustri, şi mă tem
Că reintră-n propriul său
Filosoficesc sistem.

II
Unu,-nfuriat pe una,
Blestema: „Amor bandit!”
Melcul: „Mie mi-i totuna,
Zice, că-s hermafrodit!”

III
Într-al melcului castel
Rămas gol, – oglinda mică
Îţi arată ce-i în el
Numai dacă eşti furnică.

[1931]

2.

RAINER MARIA RILKE

REGELE LEPROS

Pe frunte-i fu şi mai vădită lepra
ce,-apoi, şi sub coroană-i s-a ivit;
întreg regatu-i se-afunda-n funebra
sluţenie anevoie de privit,
pe când curtenii se holbau la cazna
celui părând, legat în groase funii,
c-aşteaptă biciul… N-o luau, însă, razna,
de rău vorbindu-şi regele, niciunii. –
De neatins părea că-i e coroana
prin chiar acest nou privilegiu: rana.

3.

BERTOLT BRECHT

CÂNTECUL FETEI DE STRADĂ
[O parafrază]

Eu, domnii mei, de pe la şaişpe ani
Mă aflu-n slujba dragostei pe bani
Şi-am învăţat, din om în om,
Pe propria-mi piele,
Mai bune şi mai rele: ăsta-i jocul,
Dar am uitat şi multe dintre ele.
(La urma-urmei, sunt şi eu un om).

Noroc că totul curge ca o apă:
Şi dragostea şi-amarul au trecut.
Unde ţi-e lacrima de-aseară, din pleoapă?
Unde-i zăpada anului trecut?

Ştiu, pe măsură ce trec anii dulci
Ţi-e tot mai la-ndemână să te culci
Cu unul şi cu altul; dar,
În ani şi ani,
Şi harul cărnii seacă, dacă-l drămui
În fiecare zi, pe gologani.
(La urma-urmei, seacă orice har.)

Noroc că totul curge ca o apă:
Şi dragostea şi-amarul au trecut.
Unde ţi-e lacrima de-aseară, din pleoapă?
Unde-i zăpada anului trecut?

Altminteri, nu-i uşor să converteşti
Plăcerea-n mărunţiş, nici chiar când eşti,
Expertă-n treaba asta, —
Şi-ţi ia ani
S-o faci… Iar între timp, îmbătrâneşti.
(La urma-urmei, n-o să fii tot proasta
Care erai la şaisprezece ani.)

Noroc că totul curge ca o apă:
Şi dragostea şi-amarul au trecut.
Unde ţi-e lacrima de-aseară, din pleoapă?
Unde-i zăpada anului trecut?

4.

PHILIPPE DE THAON

MONOCERUL SAU LICORNUL

Un monocer se cheamă
Aşa, căci are,-n cap,
Un corn doar, şi-i de-o seamă,
La trup şi chip, c-un ţap;
Prins de-o copilă-i el,
Ci iată în ce fel:

Când vânătorul are
De gând să mi-l omoare
Pleacă-n pădurea oarbă
Unde el paşte iarbă;
Cu sânul scos din rochie,
O fată,-n acel loc e
Adusă; iar, sfielnic,
Mirosu-i feciorelnic
Pe monocer l-aţâţă
Să-i pupe dalba ţâţă.

Ci,-n poala ei, adoarme-n
Bătaia cruntei arme,
Care, din vreme,-i gata
A slobozi săgeata
Ce-l va fi şi ucis
În somn şi dulce vis.
Philippe de Thaon (sau de Thaun), călugăr şi stihuitor (în idiom anglo-normand). Şi-a trăit traiul în Normandia sub domnia echitabilă şi calmă a regelui Henric I, unul din fiii (al treilea?) ai lui Wilhelm, zis Cuceritorul. Poet didactic şi enciclopedic, dintr-o speţă, azi, cu totul revolută, a scris lucrări (în versuri) despre fenomenele celeste şi calculul calendaristic (cca 1119), ca şi un lapidariu, un bestiariu, iar (în proză) o versiune nouă a Cărţii sibiline. – Iată şi o variantă, altă,-n continuare, mai gingaşă, pesemne, pentru auzurile delicate: „… Când vânătorul are/ De gând să ni-l omoare,/ Pleacă-n pădurea oarbă/ Unde el paşte iarbă;/ Şi-acolo unde fânul,/ În loc uitat de lume,/ Şi-l paşte, dă cu ochii/ De-o fată, ce-i anume/ Adusă ca, din rochii,/ Să-i iasă, galeş sânul,/ Pe care tandrei brute/ Îi vine să-l sărute,/ Căci foarte ni-l desfată/ Suavul olm de fată.// Ci,-n poala ei, adoarme-n/ Bătaia cruntei arme,/ Care, din vreme,-i gata/ A slobozi săgeata/ Ce-l va fi şi ucis/ În somn şi dulce vis.” (Cf. şi PHOENIX, Cantafabule: Norocul Inorogului)

5.

CHRISTINE DE PISAN

[DOLIU]

Despărţire, – cui nu-i foarte
Greu povara să ţi-o poarte?…
Când nu-i, să te-alin[t]e, nimeni
Între-atâţia ipochimeni,
De-ţi doreşti mai bine moarte!

Căci iubitul meu, de mână
Cu speranţa (şi cu lancia,
În cealaltă) pleacă, până
În, cel mult, o săptămână,
Peste ţări şi mări, din Francia.

Să rămâie, nu mai speră
Inima-mi care disperă;
Şi constrânsă-i să dispere,
Dacă bucuria-mi piere
Şi-i pe jumătate moartă
De cât greu,-ntr-însa, poartă.

Ci leac nu e pentru răul
Care inima,-ntru hăul
Deznădejdii despărţirii
De cel drag, – ce poarta morţii
Mi-o deschide şi mă lasă,
În secunda despărţirii,
Părăsită-n voia sorţii,
De izbelişte rămasă
Şi în doliu,-n pragul porţii
A ce-a fost cândva o casă.

Christine de Pisan (1364-1439). Descendentă dintr-o bună familie veneţiană, ajunsă-n preajma curţii regale, la Paris, prin tatăl ei, chemat de către rege (Charles le Sage?) să-i fie cititor în stele şi în gânduri (astrolog şi psiholog, adică); mireasă la 15 ani şi mamă a trei copii, văduvă, apoi, o viaţă-ntreagă, Christine a început să practice (ca, pe atunci, mai nimeni, – iar femeile, în niciun caz) scrisul ca meserie lucrativă. Mulţi domni nu-i iartă asta. Unuia-i displace chiar balada pe care, în aceste pagini, o traduc, pentru retorismul intrinsec anaforei, figura-i tutelară: „J’ai peu de sympathie pour la célèbre ballade : Seulete suy ; elle me semble traiter trop mécaniquement un sujet qui s’y prête mal.” (Cf. Marcel Arland, autor al unei lungi Anthologie de la Poésie française, ivită,-n vreme de război, în ’941, la Éditions Stock, Paris, p. 71.) Un amic mă implora, deunăzi, să nu mai fac „… dintr-o plicticoşenie (în original) o bijuterie (în traducere); […] din care cauză „o să ajung[ă, el] curând şi feminist!”. I-am răspuns că: „Prietene, ai un precursor ilustru, anume pe Gustave Lanson: « Bonne fille, bonne épouse, bonne mère, au reste un des plus authentiques bas-bleus qu’il y ait eu dans notre littérature, la première de cette insupportable lignée de femmes auteurs. »” (Aşa o fi ?!)