1.

Rainer Maria Rilke

CÂNTECUL SINUCIGAŞULUI

Aşadar încă o clipită;
funia e veşnica-mi ispită, –
ei mi-o taie.
Deunăzi eram gata şi deja
un pic de veşnicie-mi şi mijea
în măruntaie.

Ei mi-au întins o lingură,
o lingură de viaţă; dar, şi-n comă,
eu nu mai vreau nici una singură
căci nu-mi provoacă decât vomă
şi-o vărs… Eu ştiu că viaţa-i lină
şi bună,-ncât nu ai de ce te plânge,
că lumea e o oală plină, –
dar o-nţeleg cu capul, fără să-mi intre-n sânge.

Pe-alţii-i hrăneşte; pentru ăi ca mine
e toxică… Pricepeţi că-s şi biete
făpturi ce-o scuipă. Un mileniu şi mai bine
m-aş tot supune unei stricte diete.

2.

Rainer Maria Rilke

GLASUL UNUI FRATE CĂLUGĂR TÂNĂR

Mă scurg ca printre degete
un prund.
În mine-ncep să nu mai pregete,
cu toatele deodată, nu pe rând,
atâtea simţuri, – fiecare dornic
de altceva; parcă mă umflu şi mă dor
mai toate-n mine, însă mai statornic
adâncul inimii…
Aş vrea să mor.
Vreau să fiu singur, – ca să pot da curs impulsului
acestuia… În lung şi-n larg,
o groază mă cutreieră. Bătaia pulsului
mă face-a crede că,-n bucăţi, mă sparg.

3.

Rainer Maria Rilke

CÂNTECUL ORFANEI

Sunt un nimic şi-am să rămân nimic.
Să fiu fiinţă, regnu-mi e prea mic;
dar, şi crescând, voi fi tot o umilă
faptură… Mame, taţi, fie-vă milă!

Cine m-ar lua în grijă, oare?
M-au secerat ’nainte să fiu pâine.
E prea devreme, astăzi, să-i fiu folositoare
cuiva, şi prea târziu e mâine.

Nu ies din inu-acestei prea vechi rochii:
pare a-i fi eternă pânza;
cred că vedea-mă-vor şi ochii
lui Dumnezeu din ceruri, tot într-însa.

Averea-mi e acest lung păr,
podoabă făr’
de-nsemnătate, – dragă cândva unui iubit.

Acum, de nimeni nu mai e iubit.

4.

Rainer Maria Rilke

CEA CARE ORBEŞTE

Stătea la ceai cu ceilalţi. La-nceput,
mi s-a părut că ceaşca, nu de ansă
o ţine. A surâs, apoi, ca-n transă,
iar zâmbetu-i durea. Au început,

apoi (după ce blondul ceai din ceşti a
fost, în sfârşit, băut), să se preumble
vorbind, râzând, prin casă. Ca-n penumbre
călca, timid urmându-i pe aceştia,

şi parcă pe furiş, cum una care
urmà, în faţa tuturor, să cânte;
ca pe un iaz, luminile răsfrânte
jucau în ochii ei cu ape clare,

inveselindu-i. Vrând să nu doboare
nimic, ca printre stavili mari păşea,
pe care depăşindu-le, părea
că nu va să mai umble, ci să zboare.

5.

Rainer Maria Rilke

CÂNTECUL ORBULUI

Sunt orb, iar pentru lumea din afară,
asta-i de neiertat: sunt o povară,
iar mie-mi sunt un greu chin zilnic.
Pun cenuşia-mi mână pe braţul cenuşiu
al câte-unei femei şi tot ce ştiu
e că ea-mi este călăuz prin golul silnic.

Auzi, când umbli slobod, şi-alte voci
decât a rocii gri căzând pe roci,
dar nu-i aşa, – şi, fără să mă rogi,
îţi spun că, de trăit, doar eu
trăiesc şi am în mine
un strigăt lung, prelung şi greu, –
nu ştiu: din inimă, din măruntaie,-mi vine?

Cunoaşteţi cântecele? Dacă da, în alt
ton decât mine le cântaţi, – căci vouă
vă umple-odaia soarele înalt,
spre dimineaţă, cu-o lumină nouă.
Şi, unu-n faţa celuilalt,
vă-ngăduiţi ca nişte semeni. Pace vouă!

6.

Rainer Maria Rilke

CÂNTECUL IDIOTULUI
Ei nu mă-mpiedică să plec. Ei zic
că nu se poate întâmpla nimic.
Ce bine.

Nu poate să se-ntâmple nimic rău.
Totul purcede şi se-avântă-n jurul Său,
în jurul Duhului, al Sfântului Duh, – zău!
Ce bine.

Nu trebuie să credem că primejdia
ne paşte tot mereu pe noi aceştia.
Şi-apoi mai e şi sângele din vine.
Cu sângele e cel mai greu, el este greu,
şi, uneori, că nu mai pot, cred eu.
Ce bine.

O, mingea după care sărim, sprinteni,
e roşie, e rotundă cum e un „pretutindeni”.
Ce bine c-ai creat aşa un ghem.
Binele vine, oare, dacă-l chem?

Ci toate astea se petrec curios,
cu drag se-mbină, dezbinându-se furios:
e şi duios, e şi puţin dubios.
Ce bine.

7.

Guillaume Apollinaire

BUCLA REGĂSITĂ

Din amintire nu pot anii
Să şteargă bucla acaju
A ei Ţii minte de ce stranii
Sorţi parte-avut-am eu şi tu?

Auteuil şi La Chapelle şi dragul
Montmartre Un întreg trecut
Mi-l amintesc Şi-o zi când pragul
Şopteşte ea ţi l-am trecut.

Zulufu-aşijderi unei toamne
În gând o pâclă grea urzi
Şi neursita noastră Doamne
Se-ngână cu-asfinţita zi.