Dintre toate născocirile minţii omeneşti, iubirea s-a pus în fruntea sentimentelor ce aduc suferinţă, zbatere fără rost şi fapte pe care raţiunea le-ar judeca drept nebuneşti. Iubirea ar trebui să aibă măsură. Măsura inimii şi a sufletului. Căci ceea ce este prea mult nu aduce nimic bun.

Ninge. Gândurile se cern prin ciurul spart al timpurilor de demult, curg tăvălug peste mine, mă îngroapă, mă sufocă, mă fac să caut un perete pe care să-mi sleiesc bruma de minte rămasă. Vârtejul acesta nestăvilit mă cuprinde, mă înghite fără milă, mă sfâşie, îmi jupoaie sufletul. Mă preling însângerat printre oamenii cărora nu le-a păsat niciodată de suferinţa mea, nu i-a interesat nicicând să-şi aplece urma de bunătate rămasă în ei către strigătul înfundat ce se oprea întotdeauna strivit între dinţi, dar se citea adânc întipărit în privire. Continuă să citești →

Către sfârşitul vieţii, se apucase să ia la bani mărunţi toate nimicurile, să desfacă firul în patru şi să caute nod în papură, de parcă aşa ar fi adus înapoi anii ce trecuseră peste el mult prea repede, după părerea lui, dar mult prea greu după gândul altora. Teama de a nu rămâne singur, fără cineva care să-l mai întrebe de vorbă sau să-l mai scoată din amorţeala ce începea să semene tot mai mult cu o moarte timpurie, era singurul motiv palpabil pentru care mai stătea în casa aceea, acum când regretele unei vieţi irosite îl înghioldeau. Copiii crescuseră, mai Continuă să citești →